Marçel

ship-2

A trebuit să mă întorc sute de ani în timp pentru a te regăsi. Erai acolo, pe coasta Andalusiei, tânăr și liber. Parul tau blond strălucea în bătaia soarelui. Mergeai mândru pe străzile pietruite în timp ce tinerele fete te priveau secretos. Pășeai desculț, purtai pantalonii răsuciti până deasupra gleznelor iar cămașa dezgolea cu îndrăzneală trupul tău frumos. Te-ai oprit lângă o roșcată cu forme rotunde și ți-ai strecurat mâna pe sânul ei stâng. Ai simtit pielea moale si caldă ce se cuibărea în palma ta. Ai lăsat un surâs să alunece pe buzele tale și ai plecat. Te văd sărutând o brună cu păr sălbatic și mâini puternice. Cred că îți poartă copilul. Se va naște pe malul mării, cu dorul de vânt în sânge, exact ca tine. Știi asta, știi prea bine! Totuși, nu vei rămâne acolo. Te cheamă marea, te strigă valurile, te învăluie răsăritul. Ai să faci dragoste cu fata aceea cu părul bălai. Te asteaptă cu trupul dezgolit în barca cea veche trasă la mal. Ai să pătrunzi în ea, ai sa o iubesti și apoi ai să pleci când luna începe să urce pe cer.

Am căutat casa copilăriei tale. Camera în care ai crescut, singura încăpere din acea locuință, era învăluită într-o căldură moale. Undeva într-un colț era patul tău despărțit de o perdea simplă de restul încăperii. Am înțeles că tatăl tău nu mai era de mult acolo. „A iubit prea mult  vântul” -ziceau oameni-„iar vântul l-a luat cu el”. Dar ea, mama ta, era acolo și te-a iubit cu o iubire fără ziduri. Ea și-a ferecat inima într-o scoică veche și te-a lăsat să pleci în ziua în care te-au chemat vânturile mării.

Te-am văzut apoi urcând pe o corabie în timp ce soarele îți mângîia pielea iar vântul îți sărută buzele. Valurile aluncau în viitor purtând cu ele firul sorții tale. Tie nu-ți păsa nici de unde vin nici unde se duc. Sa fi curs spre infinit, tu te-ai fi cufundat în ele și ai fi sorbit până la capăt cupa nemuririi. Să fi coborât spre adâncurile întunericului și morții, tu le-ai fi luat-o înainte nepăsător.

Am văzut nori negrii îmbulzindu-se în înaltul cerului și căzând apoi în mare. Vântul înnoda vieți. Corabia ta părea o jucărie în mâna unor zei rătăciți. Trosnea din toate ungherele. Frânghiile se rupeau și pânzele erau răpite de furtună. Apele înghițeau lemne, metal și oameni la un loc. Iar tu, tu te-ai aruncat în mare și strigai către vânt:„ Vin acum! Vin negreșit!”. Ai păstrat același surus pe buze pe care îl văzusem mai devreme, în port, când degetele tale frământau trupuri calde și dorințe nerostite.

Nimeni nu știe daca ai sorbit infinutul sau ai alunecat în neant.

Mai târziu am văzut un copil blond cu brațe puternice. El privește marea în fiecare zi, părând că așteaptă ceva. Din când în când bătrânii îî șoptesc la ureche: „Tatăl tău nu se mai întoarce. A iubit prea mult vântul, iar vântul l-a luat cu el”. Băiatul surâde apoi, întinde brațele larg, lăsând vântul să-i mîngâie fața și pieptul și strigă: „Vin curând! Vin negreșit!”

Un comentariu la „Marçel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s