Spirite cu 4 labe în Crai

20170918_133642

Fost-am zilele astea la munte. Chiar înainte de plecare cineva mi-a spus că mă voi întoarce cu un zâmbet mare. Și așa a fost! Îi musai să vă povestesc ce haioase au fost întâlnirile mele cu animale.

Capitolul 1: Vulpea Săltareață

Ajung eu lângă cabana 7 Crai în Plaiul Foii. Pun cortul într-o poiană și șed să mânânc niște migdale pe întuneric și să mă bucur de o bere. O vulpe se furișează lângă mine și ia o chiflă din sacul meu cu provizii. No… nu-i problemă. Am prea multe provizii.  Agăț restul alimentelor într-un copac peste înaltimea capului meu. Îmi dau seama că e puțin prea jos dar, deh… eram desculță, era întuneric și nu reușeam să văd o creanga mai potrivită. Peste noapte vulpea s-a îndestulat cu toate proviziile, inclusiv cu tabletele Isostar. Energică, a decis să roadă fermoarul cortului în timp ce dormeam și să încerce să intre. Făcusem o a doua greșeală în seara aceea: lăsasem bocancii în antreu iar mirosul lor i-a plăcut ;). O gonesc și mă culc la loc. Revine pe furiș și se încalță cu bocancii mei. Pe la 4 dimineata mișunam cu lanterna prin poiană în căutarea bocancilor. Sper totuși că s-a milostivit de mine și excursia mea și i-a lăsat pe undeva. Din fericire îi găsesc…mai întîi unul apoi, cu greu, pe celălalt.

Capitolul 2: Ursul

Reveneam de pe un traseu pe înălțimile munților. Noaptea se lăsase de puțină vreme. Drumul se întindea drept pe valea unui pârâu așa că nu-mi făceam griji că voi pierde semnele, deși era întuneric iar lanternele mele destul de slabe. Aveam oarece teamă privind posibilitatea întâlnirii cu un urs, nu neg. În rest, inimă ușoară. Merg eu ce merg și văd în fața mea o siluetă destul de înaltă, cam până la brâu și 2 ochi luminoși. Îs convinsă ce este un urs. Mă gândesc preț de câteva secunde ce să fac. Înapoi nu am unde să mă duc așa că decid să-l atenționez că sunt acolo. Trag aer în piept și urlu cât pot de tare și gros. El nu se mișca.„Ei, pisici! Acum chiar am intrat în bucluc!”. După câteva secunde începe să se apropie de mine. Constat că era doar un câine mare, târând un lanț și mai mare după el, dar liber. Îi zic ceva de „lugu lugu”. E mulțumit. Nu mă mușcă. Decide să mă conducă în liniște până la cort, să-mi fie paznic.

Capitolul 3: Spartacus

A doua noapte, Spartacus, un câine mare, ciobănesc a dormit lângă cortul meu.  Din când în când îl auzeam gonind alte vietăți. Mâncare nu mai aveam, dar i-am fost recunoscătoare pentru grija nemeritată. Nu s-a mișcat din acel loc până când eu nu am luat de pe iarbă ultimul obiect personal, a doua zi în jurul orei 10. Nu-mi e foarte clar dacă Spartacus era, de fapt, Ursul…Dimineață nu mai avea lanțul iar noaptea fuse noapte beznă și nu l-am văzut bine.

Capitolul 4: Câinele spirit sau cel „aproape lup”

Uh, acesta e greu de povestit. Plec de la Plaiul Foii. Undeva pe acolo e un izvor și mă opresc să iau apă. Mă întălnesc cu ceea ce pare a fi un câine „aproape lup”. A se nota că eram pe bicicletă. Decid să merg câțiva km spre Zărnești până la intersecția către Colțul Chiliilor și să văd daca timpul și vremea îmi permit să mai fac un traseu în ultima zi. Un alpinist mă sfătuiește să renunț. Plouase toată noaptea și era posibil să fie mult prea alunecos. Mă încăpățânez totuși să văd cu ochii mei care e situația. Câinele vine cu mine. Las bicicleta la casa unor bătrâni ospitalieri – si asta ar fi de povestit, dar poate cu altă ocazie- și fug pe traseu.

Bătrâna îmi zice: „Dacă poți, ia-l cu tine! El simte pericolele și e bun în pădure. ”

Răspund: „Dacă vine, îl iau!”

A mers cu mine şi prin padure timp de mai bine de o ora, alergând bucuros înaintea mea și așteptându-mă când rămâneam în urmă. Părea că știe unde voiam să mă duc. Ajung la o adâncitură în stâncă undeva pe Padina Șindileriei. Pentru a intra pe această bucată de traseu era nevoie să mă urc pe o stâncă alunecoasă și destul de înaltă. Cîinele încearcă înaintea mea. Face salturi mari dar alunecă mereu înapoi. Mă temeam că își va rupe picioarele.  E rândul meu. Mă chinuiesc destul de mult pănă reușesc să trec de acea stâncă. Totul era noroios și umed. Odată ce răzbesc câinele începe să plângă amarnic și să se uite rugător la mine. Mă gândesc să îmi continui drumul, să nu mă las impresionată, însă nu pot. Câinele plânge în continuare. De urcat urcasem, dar acum trebuia să cobor la acest câine aproape lup. A fost mai greu… In fine, ne întoarcem amândoi până în poiana dinaintea Mănăstirii. Acolo, câinele spirit s-a culcat linștit ca un pui, rezemat de mine iar eu am rămas cu el preț de câteva minute, alintându-l. A dispărut apoi înainte ca eu să revin la punctul în care îmi lăsasem bicicleta, fără să apuc să-i simt plecarea. Nu știu dacă am fost slabă când m-am întors sau a fost un moment de comunicare între mine și un animal ce simte altfel realitatea, prevede viitorul. Dar prefer să cred în ultima variantă, prefer să cred că a fost ceva magic. Ori dacă nu, măcar am câștigat un prieten sau un spirit păzitor.

Apariția lui Bau Bau

13926020_10154094691339843_595401658331097054_o

Iaca așa s-a întâmplat! Cum mergeam eu spre casă într-o frumoasă seară de vară pe la sfârșitul lui iulie văd un ghem mic, negru și moale lânga o mică florarie. În secunda  următoare picioarele mi se opresc, glasul mi se subțiază, inima mi se înmoaie și încep să vorbesc singura cu glas tare: „Vai ce drăgălașă ești! Hai! Pis, pis, pis, piiss, piiiiissss”. Ghemul o ușchește sub chioșcul de flori. Nici vorbă să se îndure de mine să mă lase să o smotocesc. Dau să o prind. Zadarnic, însă! E mică și agilă și nu e chip să reușesc. Aud un tip strigând către mine: „Nu o să prinzi tu niciodată pisica aia!”

Deh! După ce fac înconjurul chioșcului de flori în genunchi ca la moaște fără să izbutesc să o scot, cer ajutorul florăresei. Îi spun ca îmi doresc de 1000 de ani o pisică neagră. Ea îmi zâmbește. Pisicuța se pierduse de mai multe zile iar ea avea grijă să nu-i lipsească mâncarea și apa. Așadar, punem împreună la cale o strategie de atac. Pe flancul drept Andreea, încercând să împingă cu blândețe ghemul mic și negru de sub chioșc. Eu aveam să fiu elementul surpriză și să îl prind îndată ce ar fi ieșit la lumină. După eforturi hotărâte și înca o serie de ture în jurul chioșcului de flori, am reușit să prindem mieunătoarea.

Ajuns acasă, ghemul negru își aduce aminte că are dinți de vampir, gheare de panteră și glas de leu și începe să se lupte cu mine. Recunosc ca abia am scăpat cu viață. Pănă la urmă a adormit obosită în brațele mele. A doua zi ne pregătim să mergem la veterinar. Vreau să o iau pe bicicletă, dar nu am cutie specială de transport. Colac peste pupăză, pantera e din nou hiperactiva. Nu reușesc. Fie! Renunț la bicicletă și merg cu transportul public. O pun într-o geantă de umăr, lăsându-i capul mic și negru afară. Pe drum oamenii mă opresc să vadă minunea. Copii, bătrâni, toți vor să o atingă. Iaca așa mă întâlnesc în mașina 133 și cu o Stimabilă Doamnă Hoț. Așa cum îi cerea profesia, intră în vorbă cu mine, povestim, se oferă să adopte pisica, eu nu voiesc să i-o dau, facem schimb de numere de telefon în caz că mă răzgândesc… Coborâm din mașină, un alt tip i se alătură iar Stimabila îmi cere voie să pupe pisica înainte de a ne despărți. Observase, pesemne, că lăsasem mobilul meu Samsung S5 Neo în buzunarul încă deschis al rucsacului. Se apropie de mine aproape îmbrătișându-mă și….va închipuiți continuarea… Degeaba observ eu după mai puțin de 5 minute ca mobilul meu nu mai este la locul lui, alerg după Stimabila Hoață și îi cer să îmi arate conținutul poșetei. Îl pasase deja amicului. Fuse și se duse…

Duc pisica neagră în casă si îi spun: „Cică ești ghinion, măi! Nu eram eu foarte hotărâtă să te păstrez, dar acum numai de-a dracu’ și tot te țin!”.

Mai urmeaza… 🙂