Inorogi îmbătrâniți

eventide_web_1024x1024

Eram odată într-un tren. Pe bilet scria București -Avrig.  Adevărata călătorie era însă spre mine însămi.  Să fi fost o zi de ianuarie. Întâmplător, pe bancheta din fața mea s-a așezat Simona, o fetiță de 7 ani. I-am povestit cum eu, pe când eram copilă, mă străduiam adesea să mă hotărăsc ce îmi doresc mai mult:  un cal, un inorog sau un cal înaripat. Și greu îmi era gândul căci niciodată nu reușeam să iau o decizie. Am căutat  o poză frumoasă cu un inorog și am privit-o împreună. I-am spus că inorogii sunt pentru zâne iar caii înaripați pentru voinici. Ea mi-a răspuns atunci hotărâtă:

-Eu vreau un unicorn!

-Ah! Bravo! Ce bine ca tu știi ce vrei!

-Da, dar nu există! continuă ea cu o siguranță dezarmantă în glas.

-Cum așa? o întreb eu.

-Pai am vazut doar în desene animate și cărți. Niciodată în altă parte.

-Ah! Nu-i nimic. Mai ai timp să-l găsești. Uite, eu sunt mai mare și încă îl mai caut.

-La revedere!

-La revedere! Si ai grijă să nu uiți să cauți inorogul ăla!

-Unicorn! Eu vreau unicorn!

-E același lucru! Inorog, unicorn, dar să-l cauți!

Ce știa ea, copila această cu haină roșie și plete brune, că pentru mine inorogul din cărți era dragostea…

Sursa foto: https://lowbrowmisfits.com/products/eventide-original-unicorn-painting

Incantație

23592257_10155470079634843_7248782623694792644_o

Ascunde-mi-ar munții gândurile

Sub culmi înghețate să pierd al meu dor!

În văi să se șteargă cuvinte,

Și lacrimi să curgă în nori!

 

În patru colțuri

Să mă țes!

Și un fus să mă vâre

În vântul turbat

Iar luna să-mi fure

Visul visat!

 

Să uit al meu Babel

Și fiii de zei,

Păduri neumblate

Să curme al meu dor!

 

Brazi înghetați să mă cheme

Poteci să mă poarte

Departe!

 

foto: arhiva personala, Negoiu, 2017

Magie coruptă

20170910_150425

Am încurcat poveștile și timpul,

Am vrut să-ți cer ție zilele de ieri,

Să mă cuprinzi și să ștergi trecutul;

Dar tu erai doar un semn

Un drum spre mine

Și spre libertate.

 

A durut să te ascult când eu voiam să te sărut,

Să mă cuprind în tine

Și să mă uit.

 

Îmi lipsești tu cel inventat de mine,

Dar nu cel din Întuneric.

Întunericul e mai sincer decât Lumina.

În întuneric se vede Totul

Și se aude Adevărul.

 

Mi-aș fi vândut sufletul pentru o clipa de magie,

Aș fi trăit mii de ani de ocnă

Și un nesfârșit fără dragoste.

Dar tu, cel pe care l-am dorit

Tu nu ești.

 

Nu ești cu mine și nici în mine

Căci în mine e de doar un strigăt gol

Rupt de timp, de lumi, de mine, de tine,

Dar plin de dor de infinit

Si cred,

Cred ca ești doar o magie coruptă.

 

 

 

 

Tot ești…

20170818_161513

A trebuit să te ucid pentru a nu te iubi,

Să-mi mușc buricele degetelor ce te-au atins

Și să șterg de pe gura mea buzele tale;

M-am nimicit până în cel mai adânc ungher

Și am plăsmuit un alt eu,

Am făurit o făptura goala de vise

Și am ascuns ochii tăi în mare și-n brazi;

Am implorat muntele să mă-nconjoare

Și râurile să curgă peste vise,

Am invocat vântul să-mi fure gândul

Și noaptea să-mi înghețe dorul,

Să-l înghesuie între colți de vipere

Și să-l vâre între ruine

Dar… tot ești… chiar de eu nu mai sunt…

Tot ești…

 

Dorință

 

tumblr_mvnol4WnMY1s7b4apo1_500

Mi s-a înghesuit judecata într-un colț de umăr

Și tot ce a rămas e un strigăt al cărnii;

Cuvintele s-au predat demult

La fel ca amintirile

Și nu mai e nimic în afară de dorință,

De coapse fierbinți

Și jar din luni șirete.

 

De te-aș avea acum

Timpul ar uită să respire

Iar anii s-ar face face scrum

Și cred ca te-aș sorbi dintr-o suflare

Și te-aș frânge între coapse

Doar pentru a te învia din nou.

 

sursa foto: nabedoflace.tumblr.com/post/68535732660

Cărările lupilor

f23d6e4b436b9b36434711d357519b9e--ghosts-lone-wolf

Te caut pe cărările lupilor

Printre năluci

Și jar din luni șirete

Și te închid în cuvinte

Pân’ ce adormi într-un gând

Și uiți că te-am dorit

Sub un vis turbat

Și uiți că te-am iubit

Altfel, într-un fel

Înainte de sfârșit.

sursa imagine: Pinterest, ghosts-lone-wolf

Dizarmonie

20170114_140104

Rămăsesem lângă tine

Și îmi era bine și rău deodată.

Să fi fost atunci vremi făra timp

Și gânduri făra uitare,

Să fi rostit atunci vorbe făra suflet

Și șoapte murdare.

Rămăsesem lângă tine

Și îmi era bine și rău totodată.

Pleacasem

Eu prea departe,

Tu prea aproape

Și ne-am iubit

Apoi ne-am urât

Până când ne-am rătăcit într-o amintire.

Foto: Iran, ianuarie 2017

Berim!

18034191_1601592383187790_7444522948744410803_n

Să mergem să trăim

Și să hrănim dorințe nesătule!

Să mergem să iubim,

Și să uităm cuvinte și formule!

 

Să alergăm desculți spre infinit

Și să uităm ca noi chiar ne-am iubit!

Să îndesăm trecutul sub un nor

Și să uităm că încă ne e dor!

 

Să adormim visând sub un copac

Și să cunoaștem visul ce-am visat!

Ș-atunci când dorul s-o trezi buimac

Să-i spunem că a fost uitat!

 

Să mergem să trăim, iubitule!

 

Primul Sărut, Iran, cu 3500 de ani în urmă; sursa: Wind Virtual University

Dor

FB_IMG_1492280607965Îmi e dor de tine
Doar atât cât încape într-un scrum de țigare,
Dar acest ‘doar atât’ mă arde şi doare.

Îmi e dor de tine
Doar atât cât încape într-o clipă amară,
Dar acest ‘doar atât’ ne plânge în seară.

Îmi e dor de tine
Doar atât cât încape într-un sărut ce se stinge,
Dar acest ‘doar atât’ în noapte m-atinge.

Îmi e dor de tine
Doar atât cât rămâne în drum de plecare,
Dar acest ‘doar atât’ mă frânge şi doare.

Foto Nina Y

Bătrâna și florile de cireș

les-20-plus-belles-photos-de-cerisiers-japonais-en-fleurs-en-2014-sakura-14

Am intrat pe ușa veche a căminului de bătrâni din strada Ziduri între Vii. Voiam să fac  voluntariat timp de câteva zile. După o vreme de reflecție considerasem că acest loc îmi va oferi neînsemnate învățături și prilejuri de medidație.

Era o zi însorită de mai. În curtea căminului se adunaseră câțiva bătrânei care jucau table. O fântână arteziană plângea Timpul în mijlocul grădinii. Ici-colo se auzeau zgomotele bastoanelor din lemn lovindu-se de cărămizile roșietice. Cireșii se scuturau leneș. Să fi fost ora 11 când am intrat în camera cu numărul 5. Aceasta era unica încăpere în care fusese găzduit un singur suflet, o femeie de 87 de ani a cărei voce nu se mai auzise din ziua în care fost adusă. Fusese găsită rătăcind pe străzi, desculță. Pedichiura perfectă și parfumul fin ce încă o învăluia îi dăduseră de înțeles polițistului ce o găsise că ea nu era deloc o femeie a străzii. Se pare însă că nimeni nu o cunoștea și, în ciuda eforturilor sale, nu fusese cu putință să i se identifice numele și adresa. Așa că a rămas acolo iar acum se făceau deja 7 ani de când locuia în căminul de bătrâni de pe strada Ziduri între Vii.

-E senilă! Nu aveți ce să faceți pentru ea. Mergeți în salonul de alături. Bătrânii ar vrea să le citiți puțin din Biblie, dacă nu vă deranjează. Nu-i mai ajută vederea. În fiecare zi, de mai bine de o lună, vor să audă doar despre Lăzăr din Betania. Vă arat eu unde e povestea asta. Știți, aia cu ăl înviat din morți. În Evanghelia dupa Ioan. Ei, voi, aștia tineri nu mai știți treburi d-astea. Ah… Să citiți foarte tare și să repetați oricând unul dintre ei ridică mâna. Nu mai aud bine, sărmanii…

M-am uitat încă o dată scurt spre bătrâna solitară. Stătea nemișcată și privea scuturul florilor de cireș. În ciuda vârstei, părul ei mai păstra cumva nunațe de blond roșcat. Nu știu nici acum daca a fost adevărat sau doar închipuirea mea, însă cred că eu am auzit-o vorbind pentru ultima oara. Buzele ei s-au mișcat la început necontrolat, ca un tremur. Mai apoi mișcările au devenit regulate. Silabele timide s-au transformat în cuvinte clare, rostite cu o intonație încântătoare. Pot să jur și azi, la 53 de ani dupa acea întâmplare că mi-a spus următoarele: „ Ia aminte! Traiul nostru aici este determinat de modul în care lăsăm gândurile să construiască lumea. Nu-ți trăi gândurile, trăiește-te! Ah.. și să nu uiți să râzi și să iubești!” Spunând asta, și-a dat ultima suflare… Am rămas mult timp nemișcată lîngă ea privindu-i zâmbetul fin din colțul gurii. Am înțeles atunci ca nu trebuie să mă mai tem de florile de cireș.

foto: http://www.chambre237.com/les-20-plus-belles-photos-de-cerisiers-japonais-en-fleurs-en-2014/

Ultimul salt

dark_forest_2_by_tappava„Pleacă! Nu-mi pasă! Ai impresia că ești mai buna decât mine? Că ești frumoasă și mult mai inteligentă? Că ai un rost doar pentru că ai o casă închiriată chiar în centrul Bucureștiului și un salariu lunar din care îți permiți mici luxuri în schimbul orelor fără sfârșit muncite în corporație? Du-te dracului!”

Și a plecat… A plecat chiar în noaptea aceea, târziu, în mașina ei Volvo de care era atât de mândră. A trântit ușa și nu s-a uitat nicio secundă înapoi. Acum, la o lună după noaptea în care m-au sunat să-mi spună că a murit, îmi dau seama cât de mult îmi lipsește și cât am iubit-o. Băuse, ca de obicei, puțin cam mult în ultima noapte. Nu conducea niciodată în astfel de momente, dar în noaptea aceea era foarte nervoasă și părea posedată de o tristețe profundă. Mi-a reproșat că nu o înțeleg, că suntem total diferiți și că relația noastră este disfuncțională, toxică. Repeta mereu acest cuvânt, „toxic”, în serile în care era supărată pe mine.

Un accident la ieșirea din Pasajul Mărășești. Un biciclist s-a dezechilibrat iar ea, încercând să-l evite, a intrat în zid. Avea viteza, au spus, mult peste 120 km/h conform primelor teste. Nu purta centura iar impactul a fost atât de violent încât a fost nevoie de câteva ore pentru a o elibera dintre fiarele contorsionate. A murit în secunda impactului. Mi-am adus aminte că îmi spunea deseori că de va fi să moară tânără speră ca universul să-i dăruiască o moarte fulgerătoare. Biciclistul a scăpat teafăr. Am auzit apoi că se duce în fiecare sâmbătă să lase un buchet de lalele pe mormântul ei. Aflase de undeva că erau florile ei preferate.

Ziua ne vedem… ziua ne vedeam rareori, dar seara drumurile mă purtau prea des -zicea ea- către casa ei. A trecut o lună de când s-a dus, iar azi, azi eu am rămas cu imaginea ei de dimineață cu părul ciufulit, întotdeauna prea grăbită pentru a lua micul dejun, dar bucuroasă să mai întârzie câteva minute vorbind cu un glas caraghios cu pisicile ei. Îmi aduc aminte cu dor de certurile noastre privind pasta de dinți; ea nu o găsea niciodată dacă nu era aruncată neglijent pe masă, ci așezată frumos, vertical. Știu încă bine negocierile interminabile privind cine urma să poarte pantalonii de casă verzi. Erau ai ei, dar ii împrumtam mereu când veneam în vizită iar ea nu suporta asta. Îmi e dor de zilele în care îmi repeta că nu mă iubește pentru ca apoi să sfârșim prin a ne contopi în cea mai sălbatica intimitate. Îmi lipsesc momentele în care nu-mi dădea voie să o ating urmate de orele pline în care adormea predându-se în brațele mele. Nu era deloc o femeie obișnuită și probabil că mulți ar fi fost înspăimântați de stările ei imprevizibile.

Vă așteptați să spun că regret cuvintele pe care i le-am spus în acea noapte când i-am cerut să plece; ati vrea poate să îmi blestem zilele și să sufăr pentru vina ce o port privind moartea ei. Ei bine nu voi face asta! Știu că nu a fost o întâmplare. Nu mă înțelegeți greșit, a fost un accident îngrozitor. Știu însă că a plecat exact atunci când era atât de aproape de o altă lume încât cu un ultim salt să se predea morții pentru a renaște în altă parte.

foto ©2010-2016 Tappava