Semne nesemne

20160715_132222

E plin de rădăcini și de umbre

Și lemnul adoarme sub daltă.

Nu sunt feți frumoși,

Cai albi ‘naripați

Și nici Ilene boeme.

 

Când gândul trosnește în lene

Pesemne că viața se cerne

În veșnic plictis

Fără semne perene

Sau dor de abis.

 

În ordine dorul se pierde

Și uită să strige, pesemne…

În haos aprinde-mi-aș zborul

Și-n buze ce freamătă-n glas!

 

Iar azi când dorul se cerne

Mi-ești drag doar prin vinul din vene

Și știu că mâini nu e vreme

De dor de-a rămâne în semne nesemne.

 

foto: arhiva personală

 

 

Ce vrei?

22414491_10155380676794843_581090911_n

Tu ce vrei?

Să arunci o carte în foc înainte de Sfârșit,

Un măr să-l lași putregaiului după prima mușcătură,

Să lași doar jumătate de sărut pe buze ce ard de dorință

Și o fărâmă de atingere între coapse?

 

Sau?

Sau să sorbi fiecare rând cu nesaț până la Sfârșit,

Fiecare cuvânt,

Fiecare fir dulceag de miere,

Urme de carne și sânge

Adânc în pântece, cântece?

 

Tu ce știi?

Cine ești?

Ce vrei?

 

Mă duc să mă ascund în cuvinte, zise ea…

Sursa foto: necunoscuta

Un sunet cerc

21469442_10155286885119843_277452270_n

−Ce faci?

−Ah… Mă caut, dăruiesc și distrug…

−Nu te-a învățat nimeni să răspunzi mai simplu? De exemplu, ‘Bine! Tu?’

−Ah… Ba da… Dar nu prea s-a legat de mine învățătura asta. Oricum, eu altceva voiam să te întreb.

−Da?

−Ai auzit vreodată aripile corbilor în zbor? În liniștea munților se aud perfect. Sunetul acesta și strigătele lor răgușite sunt o chemare în Lumea dintre Lumi.

−Adică?

−O chemare la viață, moarte, viață. E un sunet cerc, un infinit în care se înnoada trecutul și viitorul. Când sunt acolo, între corbi și munți, simt cum corpul meu se dizolvă și își pierde materialitatea.

−Nu… Nu am auzit. Pe mine mă fascinează altceva; privesc unduirile frunzelor în bătaia vântului. Mi se pare că își vorbesc, se iubesc și apoi, când vântul se domolește, încremenesc și uită amintirile. E ca un dans al vieții. Totul trece și poate e mai bine să trăiești furtunile, nu să fugi de ele. Nimic nu este mai cumplit decât împietrirea sentimentelor, acea nemișcare a emoțiilor înecate în rutină, sufocate de vise înghețate. Și ce ai mai făcut pe munte?

−M-am ascuns de Urât. E o treabă grea asta mai ales că și eu sunt printre făuritorii săi.  Am căutat Spirite ce sunt deopotrivă Artă și Rațiune. Voiam să le sorb, să le cer călăuzire și curaj… Da, curaj…

−Pentru ce aveai nevoie de curaj?

−Să pot iubi ceea ce este previzibil, liniar și liniștit.

−Și a mers? Te-au ascultat?

−Nu prea…Nu… Mi-au spus ca ar trebui să mă duc în ‘subterană*’ și să îmi amintesc cartea lui Doestoevski. Una anume în care se spune ca ‘doi-ori-doi-fac-patru este începutul morții’. Se pare că despre mine a scris, despre alienare, solitudine, căutare, suferință și libertate. Și mai e acolo ceva despre mine. Se face ca sunt  ‘ori erou, ori în mocirlă, cale de mijloc nu există’.

−Și unde ești acum?

−Nu știu… Nu am nici cea mai vagă idee…Nici cea mai vagă idee… Dar caut un sunet cerc…

*Referire la ‘Însemnari din subterana’ FM Dostoievski

Foto septembrie 2017, Muntii Baiului

 

 

 

Cădere

images text

Știu, știu…

Corbii nu dorm în zbor,

Ci mor când adorm.

 

Îmi e atât de somn încât nu mai văd, nu aud, nu mai simt,

Dar înțeleg pasărea ce își hrănește puii pe marginea unui cavou.

Și am gândit prea mult încât să pot uita să iubesc,

Dar înțeleg căldura unui trup și carnea ce strigă.

 

Și văd copacii ce cad și uită că sunt chemați de cer,

Se întind pe pământ și mor făr’ de dor

Luând în căderi pietre-secrete

În aceeași moarte

De azi și de ieri, de mâinii din zori.

 

Și știu, știu…

Corbii nu dorm în zbor,

Ci mor când adorm.

Vis vândut

Ieri am găsit un vis în rotundul dintre noi

L-am curățat de timp si gânduri,

L-am tăiat în două părți egale

Una pentru mine și una pentru tine

I-am dat un nume

Și l-am crescut printre cuvinte.

Azi fiecare a plecat cu partea lui de vis

A hrănit-o cu timp și gânduri

Și a vândut-o pe un alt vis.

 

Noaptea dinaintea Nopții

20161009_124929.jpg

În noaptea dinainte de noapte am avut un presentiment rece. Se făcea că eram în propria casă, însa totul era întunecat și vechi. Nimic nu mai avea urme de viață. Pisicile mele nu mai erau și vântul intra nestingherit pe fereastră. M-am apropiat de geam și am privit afară. Nici țipenie de om! Mașinile pareau încremenite în timp; pomii nu se mișcau, în ciuda vântului; nu era soare iar lumina era o tușă de gri. Eram acolo, dar nu puteam atinge nimic, nu simțeam nimic.

În ziua de dinainte am încalecat un cal, Fulger, și am zburat peste obstacole. Era prima oara. Am râs, am râs ca un copil și era cât pe ce să plâng de fericire. Așteptam de peste trei decade să fac asta. Un vis împlinit! Nu pot descrie sentimentul tulburător de veselie ce umple tot corpul până la explozie!

În gândurile de dinainte te-am iertat că nu ai avut curajul să-mi spui adevarul. Am înteles că, la fel ca mine, aveai nevoie să fii liber; că te temeai de cuie și timp determinat. Am acceptat că preferai să fii o navă în derivă decât să fii ancorat undeva.

În conversația cu părinții de dinainte am încercat să fiu mai răbdătoare, să ascult, să râd, să fiu aproape. Am vrut să le arăt că îmi place viața mea, sunt mulțumită și mă bucură toate zilele în care fac ceea ce îmi doresc. Am înteles că se tem pentru siguranța mea. Am încercat să le arăt că, deși fac lucruri în mod diferit, m-aș bucura să îmi fie alături.

În momentele de dinainte te-am căutat să-ți spun că începe să fie rece și gol iar tu mi-ai cerut să am încredere în tine și m-ai asigurat că va fi bine. Poate că asta căutam, cuvinte ca cele rostite de tine, deși nu am crezut în ele. Ce încrezut să ai pretenția că decizi tu Viața și Moartea în locul Neșfărșitului!

În drumul de dinainte am constatat că eram tare obosită; că voiam să respir între munții înalți și să merg pe drumuri largi spre orizont; că așteptam să aud valurile cum repetă același vers ce înseamnă Totul iar si iar.

Așa că, în noaptea de dinaintea nopții, am acceptat că Moartea nu se joaca de-a v-ați ascunselea, ci vine doar în vizite anunțate; că lasă un bilețel în pragul ușii și așteaptă răbdătoare să fie citit. Se îmbracă cu haine de sărbătoare, poartă un zâmbet în colțul gurii și ne însoțește în Viață, bucurându-se cu noi. În noaptea de dinaintea Nopții am scris asta și apoi am uitat ce a fost și ce a urmat.

PS. https://vimeo.com/154739710

“La vie est la farce à mener par tous.” (Arthur Rimbaud)

“La vie est la farce à mener par tous.” (Arthur Rimbaud)
Viața este un truc, o farsă, un joc inventat de noi pe cand eram nemuritori. L-am inventat din plictiseala intr-una din zilele când totul era nemișcat în perfecțiune. Eram supărați că unu și cu unu fac întotdeauna doi, că pătratul are patru laturi iar cercul este rotund. Eram plictisiți de aripile ce ne ridicau în văzduh, de lipsa gravitatiei, de valurile fără furtuni, de nemișcarea atemporalității .
Pentru a inventa viața în afara Infinitului trebuia să născocim mai întâi niște semne de punctuație. Așadar, am ales un punct pentru a inventa sfârșitul și l-am numit moarte, punctele de suspensie înșirate pe orizontală pentru a marca incertitudinea, semnul de exclamatie pentru fericire si semnul de întrebare pentru a cere răspunsuri.
Am semănat apoi cuvinte printre semne. Cuvintele au răsărit și s-au înălțat către văzduh. Uneori păreau toate la fel, însă creșteau printre semne diferite. Astfel, unele sunau a nemurire, de parca ne-ar fi fost dor de ceea ce am avut acolo, în Înfinit, între Cele Ce nu se Schimbă: „Te iubesc!”, de exemplu. Altele vorbeau despre nesiguranță și trecere: „Te iubeam…”. Iar altele se opreau brusc în moarte. „Te-am iubit.”
Într-o zi, plimbându-mă printre cuvinte și semne am învățat ca pasiunea mea pentru ele înșeală, golește sufletul de surâsuri și seacătuiește inima. Căci „Toate cuvintele cu vraja luate în serios ne costa scump”, spunea Istrati în a lui Chiră Chiralină. Datorită lor, a cuvintelor, viața are mirosul lunii ce adoarme printre trandafiri vareteci și tot ele, cuvintele, o pictează în culori mincinoase. În lumea de aici rar se mai nasc cuvinte trup, acele incantatii ce recheama Nemurirea. Cel mai adesea răsar și înfloresc cuvinte spectru, sunete psihedelice inventate de noi din plictiseala, pe cand eram nemuritori. Iar eu când mă împiedic de cele din urmă cad printre semne de punctuație înșirate pe orizontală într-o desăvârșită incertitudine, aleg din țărână un semn de întrebare uscațiv și mă întreb de ce naiba nu ne-a plăcut infinitul.
MA; Febr 2015
Photo by Mira Smirnova. Credits to Valentina T. For sharing itred.jpg

Despre Dreptate, Dragoste si nimic

Amor-Victorious-1602-03-large.jpg

Vouă, Oamenilor, v-a fost data întâi Dreptatea. Nu o sa va spun aici cine v-a dat-o. Nu asta este important acum. Oricum nu sunt sigur că am răspunsuri… Important este să vă amintiți… Să vă amintiti ca știați ce este Bine si ce este Rău, știati care este greutatea Frumosului si cât de mult cântărăște Urâtul, știati care este gustul si mirosul Adevarului.

Dar vouă, Oamenilor, vi s-a parut că Dreptatea este fadă și plictisitoare. Vi s-a părut că se pierde aventura și că totul este guvernat de legi rutiniere. Astfel că ați inceput sa săriți garduri pe care scria „Interzis”, ați pătruns în lumile ce nu va aparțineau și ați mâncat și băut din cele Neștiute ce nu vi se cuveneau, pân´ ce aburii beției v-au întunecat rațiunea și au lăsat neîngrădite simțurile.

„Bine atunci”! vi s-a spus. „Cele drepte vi se par ridicole și plictisitoare prin trăinicia lor. Vă obosesc, vă dezgustă. Vă las atunci al doilea secret ce guvernează Universul. Vă las Dragostea!”Și v-a fost dată Dragostea! Dragostea care înaltă Omul până la culmile Dreptății. Dragostea care dăruiește, iartă, umple, rămâne, înțelege.

Iar voi, voi ce ați făcut? Ați strivit Dragostea precum se strivește un vierme de care vă e scârbă. Ați șters urmele de sânge pe iarba putrezită de la marginea drumului. Ați păstrat din ea doar senzualitatea și v-ați dezis de orice legătură cu Dreptatea și Adevarul. Dezbrăcată de esența sa, Dragostea a rămas acum o mușcătură dulce ce gâdila carnea și adoarme ratiunea. Dintre Dreptate si Dragoste ati ales nimicul. Caci în zadar v-au fost date acestea două pentru a atinge Infinitul când voi vă agațați cu fiecare gest, cu fiecare gând, cu fiecare vis, de ceea ce numiți prezent, plăcere, senzualitate. Voi, Oamenii, credeti că aceasta Dragoste carnală învinge totul. Este nimic! Nimic! Ha, ha, ha, ha!

Painting: Amor-Victorious 1602-03
Painting source: http://www.caravaggio-foundation.org/Amor-Victorious-1602-0…

Fețele timpului

without-hope.jpg

Odată, pe când anii mei încăpeau într-o cupă de limonadă în luna iunie, timpul nu exista decât în simțurile mele. Era un timp fără durată, fără lungime sau înălțime. Au trecut déjà multe nopți și multe dimineți de atunci, din vremea copilăriei mele. Mai știu doar atât: timpul curgea în mine, nu în afara mea, în simțuri, nu în rațiune. Se poate să fi plâns de foame, de somn sau de dor atunci când Timpul venea în vizită, dar nu știam mai nimic despre el. Vorbea putin si moale. Imi soptea:: ”Am stat cam mult pe aici și nu te-am vazut mâncând, nu ai dormit, nu ai plâns de dorul mamei tale!”. Îmi spunea asta și se făcea nevăzut.

Mai târziu când am pierdut primii dinți râzând și așteptând cu nerăbdare să văd când îmi vor crește alții, Timpul s-a supărat că nu-i cunoșteam numele și m-a învățat să-l citesc urmărind limba cea mare și limba mică ce se învârteau neobosit într-un ceasornic. Acum, Timpul avea dimensiuni si sunete ce îmi picurau în ureche, dar încă nu era foarte important pentru mine. Rațiunea nu îl măsura, nu îl cântărea. Era un timp de lapte. Puteam încă să simt dincolo de el. Puteam să ma învârtesc ca un hamster într-un cilindru de lemn doar de dragul jocului. Nu știam ce înseamnă graba sau plictiseala și nici că port deasupra capului o clepsidra invizibila cu nisipuri ce nu cad niciodată în sus. Nimic nu poate cădea în sus, totul curge spre jos.

Și mai târziu, timpul a devenit mai mult rațiune și prea puțin simțuri. Am început să cumpăr cât mai multe obiecte care să-i spună pe nume. Telefoane, calculatoare, ceasuri de mână și ceasuri deșteptătoare, agende. Mai mult chiar, ne-am apropiat atât de mult încât mi-a permis să planific anumite lucruri. Lucruri mici, mai mici decât limonada din iunie, doar atât câte încap într-un shot de tequilla cu un praf de sare. De exemplu, când îmi cumpăr prima mașină, când plătesc factura pentru utilități, când ar trebui să fac un copil, când trebuie să predau un proiect sau când ar trebui să îmi schimb serviciul. Nimicuri, de cele mai multe ori…

Nu după multe luni și sori am realizat că timpul îmi devenise dușman. Mă tot amenința că e prea târziu să mai fac aia, ailaltă nici atât pentru că ar fi trebuit să încep cu mult înainte și tot așa. Cel mai rău a fost când mi-a arătat că nimic nu este etern. Desigur, stiam deja asta, dar Timpul a vrut să-mi faca o demonstrație. Mi-a arătat în direct că este stăpân peste adevar, sentimente și respect, că le poate face să se usuce în fața lui. Apoi a continuat sa-mi aminteasca lucruri și mai dureroase. De exemplu, îmi tot aducea aminte ca nisipul din clepsidrele părinților s-a cam scurs. Îmi râdea în nas când îmi striga că domnește și peste viață…

Spre final, Timpul s-a retras din simțurile mele și s-a cățărat cu totul în rațiune. Nu mai simțeam nimic, nici foamea, nici somnul, nici dorul. Doar gândeam. Timpul nu-mi mai era nici prieten, nici dușman. Îi spuneam Timp Oglinda pentru ca, ajunsă la vârsta senectuții, lui îi plăcea să îmi arate toate momentele în care a mers alături de mine. Nu mai rădea, doar aștepta. Da, chiar și timpul așteaptă uneori… La sfârșit, într-o ultima întâlnire, a oprit toate ceasurile din casa mea, mi-a arătat nisipul din clepsidră, m-a sărutat pe frunte și mi-a spus „Adio, acum poti uita numele meu!”

MA, 30 oct. 2014

Pictura: Without Hope, 1945 by Frida Kahlo
Sursa: http://www.fridakahlo.org/without-hope.jsp