Întâlnire cu un demon șchiop

drac

Într-o zi am întâlnit un demon pe drum

Șchiopăta și avea un ghimpe în mâna dreaptă.

I-am povestit ca am pierdut Sensul

Când a căzut într-un gol de viață

Făra ca eu să-l pot prinde de buric;

Se pierduse în necunoașterea mea,

În incertitudini și prea multe întrebări

Când am înghesuit visele într-un pătrat;

Iar apoi se săturase să mă tot aștepte

Văzând că nu ştiam măcar să-l strig pe nume.

 

I-am zis dar demonului să asculte

Și de-ar putea să mă ajute să mă-ntorc din drum

Găsi-voi poate tot ce am pierdut

Și sens și timp și drum făr’ de întrebări.

 

Cred că-l durea tare mâna dreapta când te-a inventat

Sau poate s-a împiedicat când te-a chemat

Căci a scăpat în tine tot ce e frumos

Dar a lasat și tot ce arde fără de folos

A pus puțin din toate

Și te-a facut ca mine,

Dar a uitat să-ți dea suflare mai mult decât o zi

Și trup mai mult decât o noapte.

 

Mult prea viclean fu el,  ăl șchiop când te-a creat

Căci eu voiam idei, dar el le-a întrupat.

Știuse el prea bine că trupul nu rămane

Că doar idei și aburi trăiesc în infinit.

Și mi te-a dat pe tine, râzând cu mult nesaț

Când te pierdeam din brațe

Nainte de-nceput.

 

Și mă uitam la tine precum mă uit la mine

Eram eu al tău chip și vorba ta tot eu.

 

Câteodata în decembre îmi aduc aminte de tine

Nu cel de azi, ci tu cel mult visat,

Căci demonul știa cât te doream

Când te-a adus din vânt,

Când te-a chemat din munți.

Și nu mă doare decât atunci când strigă corbii

Și nu te simt decât atunci când m-arde gerul

Fost-ai un zeu, stiu bine,

Un zeu, dar cu buric,

Nici fiu de pământean,

Și nici nemuritor.

 

Și iată acum, când mă întorc în mine

Nici cu idei și nici cu Sensul întrupat

Găsesc acolo doar un demon șchiop

Ce-și urlă ghimpele din mâna dreapta

Și râde ca un drac cuminte

Fumând o pipă ce miroase-a tine.

 

foto: arhiva personala, 2017, Saschiz

Ultima ploaie

doisneau

Era un bărbat nu foarte înalt, doar atît cât să-i ajungă gândurile până la o lună înecată într-un tău. Mergea pe o stradă întunecată din centrul Bacăului. Să fi fost trecut de miezul nopții. Ajuns în fața hotelului Decebal și-a amintit de acel sărut carnal pe care Vera, o puştoaică de 20 de ani, îl sorbise de pe buzele lui. Ea era blondă, tunsă scurt, băietește și abia se trezeau în ea demonii trupului. El își ascundea timpul într-o barbă potrivită dupa ceasul unui mag. Acum acea amintire se scurgea rece printre picăturile de ploaie de sfârșit de noiembrie. Nu-i era dor de ea, dar nu-i era nici bine. În fond, Vera nu era decât o întrupare a femeii într-un corp renascentist. Proporțiile ei ii aduceau aminte de tablourile lui Botticelli. Se rușina de acele zile așa cum însuși pictorul se rușinase de tablourile lui și le arsese în marele rug al Vanității aprins în Florența de fanaticul cleric Savonarola. Știa că o dorise dincolo de canoanele rațiunii.Acum picaturile de ploaie se șcurgeau greoaie printre gânduri, târându-se cu zgomot prin mintea bătrână de infinituri înșelătoare.

„Te voi iubi până la capătul timpului!” zise ea.

Iar el se opri să privească cum un melc ducea în cochilie un viitor posibil: el diplomat, doi copii creți și veseli, ea cu părul lung acum, în șalvari violeți, gândindu-se la stelele lui van Gogh.

Se scutură repede de gânduri și zdrobi cu scârbă emoțiile sub talpa pantofilor lui Lacoste. Era ultima ploaie pe care avea să o simtă curgând pe frunte și strecurându-i-se în inimă. Din acea noapte avea să alerge doar după Egoul său. Se plictisise de atâta tinerețe… Îi era greață de iubire… Nu mai voia șalvari și teniși rupți, ci mătase și tocuri. Își potrivi deci barba după timpul unui făgăduitor de iluzii exacte, se îmbrăcă într-un costum prețuit de rigorile modei de atunci, ieși pe ușa din dos și uită de Vera.

„Ne vom vedea din nou la capătul timpului! zise ea și caruselul nu se opri. Cântă mai departe un cântec surd la durere, la iubire… De fapt, care este rostul iubirii? Niciunul în afară de o încercare de a muri câte puțin, nu dintr-o dată. Chinuitoare moarte!

MA, 27 nov 2017

sursa foto: https://www.taringa.net/posts/arte/976165/Fotografia-Robert-Doisneau.html

Am să te închid într-o poveste!

20116851_1747754171909072_217403388345768594_o

 

Motto: „După anumite nopți ar trebui să ne schimbăm numele, căci cu adevărat nu mai suntem aceiași.” Emil Cioran

-Am să te închid într-o poveste!

-Cum asa? De ce?

– Pentru că nu cred ca este drept sa apari aşa,  din plăsmuirile minții mele. Eu te-am inventat. Ce şansă aș fi avut să nu te doresc când tu ești o născocire a lumii fermecate din mine? Cum aș putea să mă apăr? Știi cât de tare strigă carnea?

-Nu înțeleg ce vrei să spui…

-Când te-am văzut în noaptea aceea la Vama Veche am crezut că visez. Mi se întâmplă adesea să mă rup de lumea reala și să evadez în gândurile mele. Îmi era greu să cred că ești din carne și oase. Modul în care se reflecta marea în ochii tăi, jocurile vântului în părul tău, pielea moale și caldă… tatuajul… Ma simțeam protejată și puternică în același timp. Era o senzație de infinit asemenea celei pe care o simți când te uiți la stele sau la valurile ce curg în cadența  spațiilor nesfârșite.

-Au trecut 8 ani de atunci. Cred că acum îmi poti spune de ce ai refuzat să ne întâlnim din nou.

-Mintea si corpul meu erau de gheață. Eram terifiată. Nu am putut înțelege cum și de ce ai apărut atunci…

-Cred ca exagerezi.

-Aș vrea eu… Poate așa nu aș mai regreta că nu te-am căutat după.

-Ai vrut să mă cauți?

-Da! De multe ori… Dar sunt o persoană orgolioasă.  Însă dacă te-aș fi văzut din nou…

-Da?

-Să zicem că aveam tot felul de gânduri nu tocmai…. ortodoxe.

-Cum ar fi?

– Să te mușc de gât și apoi…

– Și apoi… ce faci acum?

-Te închid într-o poveste pentru a te putea uita.

-Serios?  Da, ziceai ceva mai devreme… Crezi că putem schimba sfârșitul?

-Nu, nu putem. Tot ce există în lumea asta este o mare dramă noroioasă. O ciorna pe care cineva a încercat să scrie Povestea Infinitului; a încercat doar, căci povestea se tot rupe în nenumărate finaluri ratate.  Dar putem să rescriem ultimele capitole. Cred că ar merita…

-Ok! E destul de bine pentru mine.

-Ok si aici… Hai, atunci!

MA, 22 iulie 2017

Nu

the Undying

Nu!
Nu sunt invizibilă!
Nu vezi oare că am umbră?
Și chiar de aș fi fost,
Nu crezi că aș fi meritat să mă ocrotești,
Neumbra sau om?

Nu!
Nu ești de piatră!
N-am văzut oare ochii tăi când te goneam?
Și chiar de ai fost,
Nu știam oare că pentru Infinit ești la fel,
Piatră sau Om?

Nu!
Nu sunt invizibilă!
Cum altfel aș fi putut avea umbră?
Și chiar de aș fi fost
Nu crezi că aș fi meritat să mă iubești,
Neumbră sau om?

Nu!
Nu ești de piatră
Cum am crezut atunci când te loveam.
Și chiar de ai fost,
Nu știam oare că totul e viu?
Piatră sau Om?

Audio: https://soundcloud.com/monica-alexandru-862574582/nu-1

Sursa foto The Undying © V I C T O R • H A M K E Photographize Magazine

Sfârșitul poveștii

umbre 2După noaptea aceea s-au mai văzut de câteva ori. Întotdeuna la ea, niciodată la el. Când se întâlneau trupurile lor căutau parcă un alt Sfârșit. De fapt, aș putea chiar să spun că au fost momente când au încercat să ocolească Sfârșitul, să fugă din poveste și să trăiască totul altfel. Cu toate astea, cred că amândoi știau că ascultau ultimele măsuri ale unei simfonii mult prea zbuciumate. Mișunau printre amintiri și umbre de parcă nu ar fi găsit cel mai potrivit spin în care să frângă Iubirea lor. Au vorbit mai mult ca până atunci și au învățat să asculte, au văzut filmele pe care voiau să le vadă, au călătorit, au băut vinul cel bun păstrat pentru ocazii ce nu aveau să mai vină.

După noaptea aceea s-au cuprins în brațe în fiecare seară înainte să adoarmă. Uneori fata adormea cu spatele la el astfel încât să își poată ascunde lacrimile ce i se scurgeau pe obraji. Apoi ea și-a zis ca nu își poate plânge propria creație, Sfârșitul implorat. Ea îl făurise., îl plămâdise din vise pe care credea că el nu i le poate împlini. Astfel că și-a îmbrățișat povestea cu coastele, a mângâiat-o cu buricele degetelor, a sărutat-o până când Sfârșitul a crescut și a început să-și strige drepturile.

Nici el nu poate fi absolvit de vină în această poveste. Eu am fost martorul fiecărui capitol. Vă spun cu sinceritate că și el, da, el începuse să alunce în afara poveștii. Doar că el nu își striga însingurarea. O trăia în liniște în neputința de a o avea cu totul pe această fată ce iubea solitudinea, vietățile pământului și întinderile albastre. Căuta în jurul lui dorul și blândețea pe care ea i le refuza. Privindu-i am înțeles că poți să iubești și în același timp să vrei să fugi, să implori Infinitul să te lase să cuprinzi un alt vis.

Ultima oara i-am văzut împreună în parcul Cișmigiu. Nu s-au privit. El intrase deja în altă poveste. Ea i-a reproșat că a ales cel mai urât Sfârșit pentru povestea lor. Cum să pleci așa-zicea ea- dintr-odată, în altă poveste? Nu e drept! Unde erau loialitatea, adevărul și iubirea despre care discutaseră?

Stăteau întinși pe iarbă. Soarele le mângâia părul. O gânganie primăvaratică s-a așezat pe degetele lui. Ea a luat-o cu blândețe, i-a spus secretul lor și a trimis-o să zboare spre Infinit. Și a zburat… A zburat cu prima lor privire, călătoriile, săruturile de la început,  îmbrătișările și nopțile lor de dragoste. Acea mică vietate a luat pe aripile ei copilul lor nenăscut, urâtul, strigătele și visele frânte.

Acestea au fost ultimele rânduri din povestea lor.

Neputință

the-extinguished-extinct-despair-sadness-hopelessness-bulbs-light-fantasy-art

Ieri am vrut să scriu despre tine,

dar cuvintele s-au topit în ceașca de cafea uitată pe foc.

Azi am vrut să te desenez pe scoarța unui copac,

dar culorile s-au înecat în sticla de vin vărsată pe podea.

Aș vrea să te cuprind cu trupul,

dar carnea mi se întrupeaza iar în gânduri.

Macar de-aș putea să te iubesc doar cu gândul!

Dar gândul se va face iar trup.

foto topsy.one

Năluci

black

Intr-o ieri am purtat rochia albă cu flori de vise. O mai știi oare? O cumpărasem pentru ziua în care urma să-i șoptesc universului că te voi iubi până la Capătul Timpului. Florile de vise erau demult ofilite. Cădeau inerte și gri lângă covorul timpuriu de toamna. Ploua peste ele cu stropi de sfârșit. Nu știu cum de au rezistat atâtea ploi.

Am trecut pe lângă casa ta azi. Pe lângă locul în care ne iubeam nebunește fără să știm că timpul mușcă din noi. Ti-am simțit prezența undeva între inimă și locul lasat pustiu de fluturii ce au părăsit pântecele meu. Nu mai simt nimic pentru tine în afara de oarece mila și poate o urma de amar fără nume. Ai murit odata cu ultima răsucire a cheii în ușa ce a închis trecutul.

În unele zile de mâine îmi amintesc de neputința ce se îngrămădea pe chipul tău. Văd ochii tăi, odată blânzi, ascunzându-se sub un văl de minciuni. Aud vorbele tale înăbușindu-se de neputința de a rosti povestea celor ce sunt.

Oh, biet călător! Pentru ce atăta frică de Adevăr? Nu știi oare că totul a curs așa cum trebuia să curgă?

Sursa foto: https://ro.pinterest.com/pin/265079128040414197/

 

 

Roșu

M Chagall Rome and Juliette 1964

Roșu. Roșu ca sângele ce se înfierbântă de dorință.

Sa plăsmuim elixirul nemuririi.

Sa simt cum sânii mei se se întăresc sub sărutările tale. Să gust pelicula jilava ce se întinde între trupurile noastre. Să mă las purtată de unduirile trupului tău. Să tremur de nerăbare înainte ca mâinile tale să picteze infinitul pe pantecul meu.

Roșu. Roșu ca buzele tale moi. Să te simt acum, cât încă timpul nu a săpat trecerea în ochii noștri. Să trăiesc povestea dragostei noastre între petale de lotuși.

Să las parfumul meu pe pielea ta. Să-ți aduci aminte noaptea în care te-am cuprins între coastele mele. Să fiu întreaga ta viața și clipele de Adevar inainte de moarte.

Să fii luminișul cald ce se întinde între păduri de munte. Să ma strivești asemenea valurilor învolburate ale mării în lunile iernatice.

Să fii roșu!

Roșu ca focul aprins într-o lună de vară fierbinte, din vreascuri uscate. Să te ridici spre cer când îți șoptesc la ureche cuvinte fără verbe. Ce rost ar avea verbele între atata roșu ce ne umple golurile din inimi?

Să mă învălui în căldura ta, roșu. Să mă faci să urlu de plăcere între liniștea coapselor tale.
Vreau să mă pierd în ochii tăi. Să găsesc sensul uitat al iubirii și să-l rostesc cu Necuvinte adunate din răsuflarea ta. Să simt firele sălbatice din barba ta mangâindu-mi obrazul.

Să-mi doresc să-ți sărut tălpile. Să vreau să mă ascund între brațele tale și apoi să te mușc sălbatic și să te supun. Să nu mă uiți când primele raze ale soarelui vor rupe vraja ce s-a întins peste noi.

Să mă trezești cu o sărutare și să uităm de lume. Să simt părul tău negru sub buricele degetelor.
Roșu. Roșu ca buzele mele când te-am sărutat în ultima îmbrătișare. Ca sângele ce se scurge nevăzut din inimi, lăsându-le reci și goale.

M. Chagall, Romeo and Juliette, 1964
Picture found on A. Klaus fb page

Frizerul si fata din oglinda

Magdalena Russocka.jpg
Frizerul și fata din oglindă

Ea este acolo unde ceea ce știm devine irelevant și imposibilul devine posibil. A ajuns acolo în timp ce desena forme pe geamul aburit al unui autobuz. A vrut să deseneze un Sfârșit dar nu-și aduce aminte cum se terminase tot. Tocmai atunci a văzut printre literele alunecoase de pe geam o clădire acoperită de graffiti. A coborît imediat și s-a apropiat de pereții bântuiți de cuvinte și culori. Aerul purta cu greu întunericul. Era o clădire părăsită. Un fost azil de bătrâni…Un cerșetor seca un râu de lacrimi, rezemat de un zid. Luna plină pieptăna umbrele. Jupiter domnea pe cerul nopții de iarnă. Un Centaur a trecut pe lângă ea trăgând după sine Adevărul. Nu mult după aceasta a văzut un Faun deșirând timpul. Un frizer o aștepta în fața oglinzii. Degetele lui delicate dansau cu o foarfecă. Ea se apropie și se așează cât mai aproape de oglindă.

Sfârșitul e înfăptuit din amintiri. Uneori rămâne tulbure și neterminat pentru că printre tenebrele lui se ascund secrete, amintiri nedesăvârșite. Pentru a-l termina ar trebui să se întorcă adânc în trecut și să invoce Lucrurile Nerostite. Reflexia ei in oglinda descoperea un secret ascuns demult în scorbura unui copac adormit între munți. Centaurul îl știa. Era povestea Îngerului și a Lunii.

Șoapte pluteau fantasmogoric printre gânduri. Când foarfeca a atins prima șuvită ce îi atârna pe umerii goi, Fata din oglindă a simțit cuvintele Lunii sărutându-i buzele. Își amintea destul de bine vocea lui, o recunoștea după anumite silabe ce răsunau mai grav decât altele. Nu se mai știa ce cuvinte a născocit el, dar îți puteai da seama că ea nu le uitase întrucât hoinăreau amestecate în privirea ei. Nu se putea spune nici dacă atingerile lui lăsaseră urme pe corpul ei, dar e posibil ca anumite gesturi și hotărâri ce ea credea că îi aparțin, să fi fost, de fapt, o încarnare a lui.

În fața oglizii timpul se răstogolea trosnind și prăbușindu-se în Început. Faunul îl invoca. Ea vede clar în oglindă reflexia Lunii. E atât de real încât îi simte umbrele mângându-i trupul.

„Tot ce am vrut a fost să exiști. Să nu fii doar o plăsmuire a mea! Să trăim în afara timpului! Tu, în schimb, nu ai înțeles că iubirea nu are sfârșit. Iubirea dăinuește dincolo de carne, timp și spațiu pentru că acolo unde a fost făurită acestea nu există. Ai stat atât de mult aproape de pământ, desenând sfere în jurul lui și născocind forțe iluzorii încât mă tem că ai uitat de unde vii.”

„Da, tot ce am vrut a fost să te gust. Să sorb din tine nemurirea. Să o strivesc cu dorința mea și apoi să mă nasc din nou, liber și rece. Te-am lăsat să vezi doar ceea ce puteai si doreai să vezi. Dar nu ma învinovăți doar pe mine pentru neputința ta! Mi-am ascuns față nevăzută și ți-am permis să să mă plăsmuiești. Nu a fost greu pentru tine căci trăiai de multă vreme într-o lume a ideilor. Erai captivă lor cu mult înainte ca eu să te doresc”.

Ultima șuviță din părul ei lung și blond cade pe pământ. Ceea ce știm definește posibilul. Nimeni nu mai crede în imposibil. Faunul pleaca lăsând Timpul să se deșire în urma sa. Sfârșitul fusese în sfârșit desenat. Centaurul aruncă Adevarul în scorbura copacului și dispare în întuneric. Cerșetorul plânge un râu de lacrimi.

Aici, frizerul a terminat.

Eric Clapton/ River of tears
https://www.youtube.com/watch?v=sZgyx_lSakA&index=12&list=PLGoKn2QzyC-TBGvRT9D8u6Zx_t8e-FJdY
Photo by Magdalena Russocka/ source A Klauss fb page

Eva Medeea

Medeea

Cine poate înţelege psihicul uman? Cine poate descurca gândurile şi actiunile omului? Cât de aproape suntem de nebunie?

28 decembrie. Camera de garda. Maternitatea Giuleşti. Un doctor de aproximativ 50 de ani întâmpină o tânără pacientă.

-Cum vă simţiţi?

-Bine! Ştiţi, am citit mult în ultimele 2 saptămâni. Aş vrea să vă întreb ceva. Înainte de toată povestea asta am luat Escapelle. Pastila de a doua zi… Am deja o opinie, dar ma interesează și părerea dumneavoastră. Voiam să ştiu dacă…

-Da! De asta aţi făcut extrauterină!

-Iar şansele mele de a avea un copil? Să nu-mi vorbiţi în cifre, vă rog. Nu sunt o medie!

-Se poate să se repete o extrauterina, se poate să nu. Dacă mai faceti una, va tăiem trompa.

25 decembrie. Craciunul. O cioara se odihneşte la fereasta etajului 1 de la Maternitatea Giulesti. Uşa se deschide şi un barbat înalt îmbracat în haine preoțeşti intră în salon. Cioara işi strigă de 3 ori glasul.

-Ce salon e aici? Sunt mămicile?

-Nu. Extrauterine.

-Ati vrut copilul?

-Da, parinte. Mult!

-Dar aici? Se uită spre patul din dreapta lui. Sunteţi ortodoxă?

-Nu sunt religioasă.

-Pot să vă dau cu mir ?

-Pentru mine nu înseamnă nimic. Dar dacă înseamnă ceva pentru dumneavoastră…

-Înseamnă! Înseamnă! Te binecuvântez în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin! Este o zi minunată azi. Mare zi! Vedeţi că nu sunteţi atât de rea pe cât păreţi?

Cioara râde si bate cu aripile in geam. Vorbeşte cu glas de om. „Dar ea nu l-a vrut, parinte! Ea, nu l-a vrut!”

Femeia se uită la cioară.

-Tu să taci. Taci, auzi! M-au minţit! Am vrut să cumpăr libertate şi timp, iar ei mi-au vândut moarte. Eu nu am vrut asta! Ştiai că ei, negustorii de iluzii, ascund moartea sub zâmbete? Niste lacomi! Minicinoși și trădători! Îmi vorbeau despre dreptul de a alege în timp ce îşi înfingeau ghearele în pântecele mele, îmi frângeau măruntaiele şi îmi furau viitorul! Aș fi păstrat-o, în ciuda a ceea ce am zis. Aş fi iubit-o. Întotdeauna am vrut copii.

Cioara urlă. Din ciocul ei cade o vrabie moartă.

-Taci! Dacă aş putea da timpul înapoi, as face totul altfel… Mi-a fost frica de Capăt. Mi-a fost frica de dispariţia mea, de faptul că ea, Eva, avea să mă înlocuiască. Eva Medeea, fetiţa ce se năştea în mine. Ea ştia că va muri. Mi-a spus asta în ziua în care am luat pastila. Am plâns în întuneric. Vocea ei se auzea în mine şi în Univers. Vanzatorii de iluzii mi-au spus ca ea nu va exista. Dar a existat. 5 saptamani si 4 zile.

24 decembrie. Ajunul Craciunului.

Masa de operaţie e rece. E foarte frig acolo. Frig ca într-un mormânt. Lumini mari topesc ochii. Corpul nu-i mai aparține. E al lor. Al celor în halate albe. Anestezistul nu a fost plătit, nici doctorul, nici asistentele. Ea nu e de acord cu plăţile informale. Ce i-ar putea face până la urmă? Doar nu o vor omorî pentru asta? Ei o vor scoate pe Eva din pântecele ei. O vor smulge ca pe o plagă. Sarcina extrauterina este considerată o urgenţă medicală. Pentru ei nu e o viaţă, un individ cu o informaţie genetică irepetabilă.

23 decembrie „Eva, să te întorci în mine când voi fi pregătită! Îmi pare rău!”

  1. Autoarea acestui text respects dreptul femeilor de a folosi metode de planificare familială şi de a decide privind propriul corp. Aceasta povestire este scrisa cu scopul de a contribui la informarea privind riscurile Pastilei de a doua zi (Planul B), disponibila în România cu numele de Escapelle şi Postinor. Prospectul acestor pastile nu avertizează în mod clar privind riscul de sarcină extrauterină. Cu toate acestea, literatura medicală include numeroase studii ce demonstreză contrariul. Sarcina extrauterina este considerată o urgenţă medicală ce poate pune în pericol viaţa şi afecta sever fertilitatea.

Altfel

1175650_10151646118084843_554313712_n

Ultimul acord s-a pierdut in tacere si trupurile lor au ramas din nou nemiscate. Lacrima de pe obrazul Evei a cazut. Imaginea lui Adam, cuibarita in ea, s-a spart cand lacrima a atins asfaltul. Timpul a inceput sa curga. Orasul s-a inchegat din nou, ridicandu-si umbrele diforme peste ei. Ochii Evei erau tristi. In ei, Adam vedea trecutul Evei. Sau poate era trecutul lor inscris in lacrimi ca intr-o carte cu pagini ingalbenite si coperti aspre si negre. Un trecut care se repeta la nesfarsit in lumi de timp si spatiu paralele. Intr-un colt de carte era scris cu litere ingrosate:

ATENTIE! SUFLET MORT! HAUL DIN INIMA NU ARE CAPAT!

In carte nu erau usi sau ferestre si nici harti catre lumina. Existau doar lungi tunele inecate in intuneric. A deschis la intamplare acolo unde paginile semanau cu tristetea din ochii Evei. A pasit in tunelul din trecut si a citit:

„Seara aceea era la fel ca toate serile. O lumină pală se revarsa în camera goală si rece. Calculatorul scotea acelaşi zgomot înfundat. Se uita când la monitorul aprins, cand la telefonul de pe birou. Ura telefonul acela de care era legată cu milioane de fire invizibile, lungi şi delicate. Traia aşteptând, ascultând zgomotele făcute de acea adunatură de metal şi plastic în speranţa că ecranul se va aprinde iar telefonul va anunţa prezenţa unui mesaj nou. Unul de la el. Se scurseseră zile, săptămâni, luni şi apoi ani de când el nu mai era aproape Firele dintre ea şi telefon erau acum atat de îngroşate încât luaseră forma durerii. Nu mai erau invizibile, nici delicate ci sleioase şi împietrite din mii de bucăţi de suflet frânt şi putrezit ca un trup după îngropăciune. Ura telefonul ăla… Ura calculatorul, internetul şi tot ceea ce îi aducea o imagine intangibilă a celui pe care îl iubea.

În seara aceea a alergat la oglinda. S-a privit lung ca şi cum ar fi vrut să vadă ceva mai mult decât reflexia chipului ei palid şi neîngrijit. Dar nu era nimic dincolo de oglinda. El nu mai era demult în privirea ei tristă şi obosită. Mai demult, cand se uita în oglinda, el era acolo. O însoţea peste tot, era în zâmbetul ei, în privirea ei misterioasă, în hotărârile şi succesele ei. Îşi fixă privirea pe chipul din oglindă: nu ştia cine era şi nici cine trebuia să fie.

Pe măsuţa oglinzii era o clepsidră. Un fir de nisip ce se scurgea către trecut se blocase în cădere. Oare era cu putinţă? Rămasese undeva la mijloc, suspendat între viitor şi trecut. Ea l-a văzut şi s-a ghemuit în firul acela până când timpul a uitat de ea. Lumea mergea în continuare afara, dar acolo, în firul de nisip suspendat, totul era încremenit. Înăuntrul clepsidrei nu exista trecerea timpului; acolo timpul se naştea. Doar dinafară ar fi putut vedea cum timpul creşte, îmbătrâneşte şi viitorul se scurge în trecut. Doar astfel ar fi înţeles cât de efemer şi inutil e totul. Din interiorul clepsidrei putea vedea toate amintirile fără să piardă niciun amănunt. Erau toate adunate jos, la baza clepsidrei, îngrămădite una peste alta. Dar ea ştia să le aleagă, să le cheme şi să găsească în ele imaginea lui. Dacă rămânea acolo, suspendată în timp, era ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nu lăsa viitorul să curgă, el rămânea lângă ea. Dar oridecâte ori încerca să simtă căldura trupului său, sa inspire cu lăcomie parfumul lui, îşi dădea seama că trăia printre naluci, că totul era o născocire.

Trecuse multă vreme. Câtă exact, nu se ştie pentru că timpul se scurgea pe lângă ea. Acum nu-i mai părea rău că nu mai sunt împreună; nu-i mai părea rău că în dimineţile când zăbovea mai mult în pat nu mai simţea urma lui caldă şi umedă pe cearşaf. Regreta însă că nu a ştiut să-i fie alături. Ar fi vrut să adune toate firele de nisip devenite trecut, să le strângă într-un pumn şi să le îndese înapoi în viitor. Poate când vor cădea din nou în trecut totul va fi altfel. Voia să uite întunericul şi să-şi aducă aminte doar ce a ştiut când a început totul: că el trebuia să fie cu ea. Se obişnuise atât de mult să trăiască în firul acela de nisip încremenit la mijlocul pereţilor de sticlă încât i se părea că dacă ar pleca de acolo, dacă ar lăsa timpul să o ducă mai departe ar trăda dragostea, l-ar trăda pe el. Îi plăcea să creadă că dragostea ei nu era mediocră, că ea iubea şi era iubită altfel. „Voi rămâne aici…” se gândea. Voi rămâne până când cineva va întoarce clepsidra, şi totul va începe din nou”. Dar cine ştie dacă firele de nisip nu se vor scurge din nou în aceeaşi ordine şi ce ar urma să fie nu a fost deja de o mie de ori înainte… Sau poate va fi altfel”.
Monica Alexandru

xx.xx.xxxx