Inorogi îmbătrâniți

Eram odată într-un tren. Pe bilet scria București -Avrig.  Adevărata călătorie era însă spre mine însămi.  Să fi fost o zi de ianuarie. Întâmplător, pe bancheta din fața mea s-a așezat Simona, o fetiță de 7 ani. I-am povestit cum eu, pe când eram copilă, mă străduiam adesea să mă hotărăsc ce îmi doresc mai mult:  un cal, un inorog sau un cal înaripat. Și greu îmi era gândul căci niciodată nu reușeam să iau o decizie. Am căutat  o poză frumoasă cu un inorog și am privit-o împreună. I-am spus că inorogii sunt pentru zâne iar caii înaripați pentru voinici. Ea mi-a răspuns atunci hotărâtă:

-Eu vreau un unicorn!

-Ah! Bravo! Ce bine ca tu știi ce vrei!

-Da, dar nu există! continuă ea cu o siguranță dezarmantă în glas.

-Cum așa? o întreb eu.

-Pai am vazut doar în desene animate și cărți. Niciodată în altă parte.

-Ah! Nu-i nimic. Mai ai timp să-l găsești. Uite, eu sunt mai mare și încă îl mai caut.

-La revedere!

-La revedere! Si ai grijă să nu uiți să cauți inorogul ăla!

-Unicorn! Eu vreau unicorn!

-E același lucru! Inorog, unicorn, dar să-l cauți!

Ce știa ea, copila această cu haină roșie și plete brune, că pentru mine inorogul din cărți era dragostea…

Sursa foto: https://lowbrowmisfits.com/products/eventide-original-unicorn-painting

Întâlnire cu un demon șchiop

Într-o zi am întâlnit un demon pe drum

Șchiopăta și avea un ghimpe în mâna dreaptă.

I-am povestit ca am pierdut Sensul

Când a căzut într-un gol de viață

Făra ca eu să-l pot prinde de buric;

Se pierduse în necunoașterea mea,

În incertitudini și prea multe întrebări

Când am înghesuit visele într-un pătrat;

Iar apoi se săturase să mă tot aștepte

Văzând că nu ştiam măcar să-l strig pe nume.

 

I-am zis dar demonului să asculte

Și de-ar putea să mă ajute să mă-ntorc din drum

Găsi-voi poate tot ce am pierdut

Și sens și timp și drum făr’ de întrebări.

 

Cred că-l durea tare mâna dreapta când te-a inventat

Sau poate s-a împiedicat când te-a chemat

Căci a scăpat în tine tot ce e frumos

Dar a lasat și tot ce arde fără de folos

A pus puțin din toate

Și te-a facut ca mine,

Dar a uitat să-ți dea suflare mai mult decât o zi

Și trup mai mult decât o noapte.

 

Mult prea viclean fu el,  ăl șchiop când te-a creat

Căci eu voiam idei, dar el le-a întrupat.

Știuse el prea bine că trupul nu rămane

Că doar idei și aburi trăiesc în infinit.

Și mi te-a dat pe tine, râzând cu mult nesaț

Când te pierdeam din brațe

Nainte de-nceput.

 

Și mă uitam la tine precum mă uit la mine

Eram eu al tău chip și vorba ta tot eu.

 

Câteodata în decembre îmi aduc aminte de tine

Nu cel de azi, ci tu cel mult visat,

Căci demonul știa cât te doream

Când te-a adus din vânt,

Când te-a chemat din munți.

Și nu mă doare decât atunci când strigă corbii

Și nu te simt decât atunci când m-arde gerul

Fost-ai un zeu, stiu bine,

Un zeu, dar cu buric,

Nici fiu de pământean,

Și nici nemuritor.

 

Și iată acum, când mă întorc în mine

Nici cu idei și nici cu Sensul întrupat

Găsesc acolo doar un demon șchiop

Ce-și urlă ghimpele din mâna dreapta

Și râde ca un drac cuminte

Fumând o pipă ce miroase-a tine.

 

foto: arhiva personala, 2017, Saschiz

Incantație

Ascunde-mi-ar munții gândurile

Sub culmi înghețate să pierd al meu dor!

În văi să se șteargă cuvinte,

Și lacrimi să curgă în nori!

 

În patru colțuri

Să mă țes!

Și un fus să mă vâre

În vântul turbat

Iar luna să-mi fure

Visul visat!

 

Să uit al meu Babel

Și fiii de zei,

Păduri neumblate

Să curme al meu dor!

 

Brazi înghetați să mă cheme

Poteci să mă poarte

Departe!

 

foto: arhiva personala, Negoiu, 2017

Ultima ploaie

Era un bărbat nu foarte înalt, doar atît cât să-i ajungă gândurile până la o lună înecată într-un tău. Mergea pe o stradă întunecată din centrul Bacăului. Să fi fost trecut de miezul nopții. Ajuns în fața hotelului Decebal și-a amintit de acel sărut carnal pe care Vera, o puştoaică de 20 de ani, îl sorbise de pe buzele lui. Ea era blondă, tunsă scurt, băietește și abia se trezeau în ea demonii trupului. El își ascundea timpul într-o barbă potrivită dupa ceasul unui mag. Acum acea amintire se scurgea rece printre picăturile de ploaie de sfârșit de noiembrie. Nu-i era dor de ea, dar nu-i era nici bine. În fond, Vera nu era decât o întrupare a femeii într-un corp renascentist. Proporțiile ei ii aduceau aminte de tablourile lui Botticelli. Se rușina de acele zile așa cum însuși pictorul se rușinase de tablourile lui și le arsese în marele rug al Vanității aprins în Florența de fanaticul cleric Savonarola. Știa că o dorise dincolo de canoanele rațiunii.Acum picaturile de ploaie se șcurgeau greoaie printre gânduri, târându-se cu zgomot prin mintea bătrână de infinituri înșelătoare.

„Te voi iubi până la capătul timpului!” zise ea.

Iar el se opri să privească cum un melc ducea în cochilie un viitor posibil: el diplomat, doi copii creți și veseli, ea cu părul lung acum, în șalvari violeți, gândindu-se la stelele lui van Gogh.

Se scutură repede de gânduri și zdrobi cu scârbă emoțiile sub talpa pantofilor lui Lacoste. Era ultima ploaie pe care avea să o simtă curgând pe frunte și strecurându-i-se în inimă. Din acea noapte avea să alerge doar după Egoul său. Se plictisise de atâta tinerețe… Îi era greață de iubire… Nu mai voia șalvari și teniși rupți, ci mătase și tocuri. Își potrivi deci barba după timpul unui făgăduitor de iluzii exacte, se îmbrăcă într-un costum prețuit de rigorile modei de atunci, ieși pe ușa din dos și uită de Vera.

„Ne vom vedea din nou la capătul timpului! zise ea și caruselul nu se opri. Cântă mai departe un cântec surd la durere, la iubire… De fapt, care este rostul iubirii? Niciunul în afară de o încercare de a muri câte puțin, nu dintr-o dată. Chinuitoare moarte!

MA, 27 nov 2017

sursa foto: https://www.taringa.net/posts/arte/976165/Fotografia-Robert-Doisneau.html

Semne nesemne

E plin de rădăcini și de umbre

Și lemnul adoarme sub daltă.

Nu sunt feți frumoși,

Cai albi ‘naripați

Și nici Ilene boeme.

 

Când gândul trosnește în lene

Pesemne că viața se cerne

În veșnic plictis

Fără semne perene

Sau dor de abis.

 

În ordine dorul se pierde

Și uită să strige, pesemne…

În haos aprinde-mi-aș zborul

Și-n buze ce freamătă-n glas!

 

Iar azi când dorul se cerne

Mi-ești drag doar prin vinul din vene

Și știu că mâini nu e vreme

De dor de-a rămâne în semne nesemne.

 

foto: arhiva personală

 

 

Ce vrei?

Tu ce vrei?

Să arunci o carte în foc înainte de Sfârșit,

Un măr să-l lași putregaiului după prima mușcătură,

Să lași doar jumătate de sărut pe buze ce ard de dorință

Și o fărâmă de atingere între coapse?

 

Sau?

Sau să sorbi fiecare rând cu nesaț până la Sfârșit,

Fiecare cuvânt,

Fiecare fir dulceag de miere,

Urme de carne și sânge

Adânc în pântece, cântece?

 

Tu ce știi?

Cine ești?

Ce vrei?

 

Mă duc să mă ascund în cuvinte, zise ea…

Sursa foto: necunoscuta

In trecere spre Infinit

Scrisă în 2016 în amintirea tinerilor ce au murit în Colectiv

Padurea fapturilor de ametist

Opreste marșul acesta funerar! Nu vreau sa fiu aici, pe patul asta de spital unde miroase a sânge și clor. Și ce este cu aparatele astea care îmi numără bătăile inimii? E ridicol! Sufletul nu poate fi măsurat. E ciudat că ei nu știu asta. Poate că nu au apucat încă să iubeasca cu adevărat. Numai iubind auzi simfonia Infinitului și înțelegi ca nu are rost să măsori incomensurabilul.

Vezi, eu am înteles cum e toata treaba asta cu Infinitul, dar până acolo aș vrea să mai stau pe aici, pe Pământ. Da! Am inteles ca tu știi mai bine, ca vezi totul de acolo de sus. Știu ca ai un plan. Dar si eu am planuri. Multe…

Știi, in ianuarie trebuie sa merg la ski. Imi plac obrajii iubitei mele dupa ce ii sărută iarna. Îmi aduc aminte de zilele copilăriei în care stăteam în zăpada până când gerul…

Vezi articolul original 344 de cuvinte mai mult

Rotund

Rupere de gânduri,

Descompunere a inimii,

Disoluție a iubirii,

Recompunere a firii.

 

Rupere de inimi,

Descompunere a gândurilor,

Disoluție a firii,

Recompunere a iubirii.

foto: arhiva personala, Cinque Terre

 

Între timpi

Peste ore ce lunecă greu se scurg amintiri

Alunecă plin spre golul de timp.

În jar de luni șirete se ascund dorințe,

Glasuri fără timp ce se amestecă-n sânge.

Și vise turbate cresc spre miezuri de noapte

Tăind rădăcini și zburând spre adâncimi.

foto octombrie 2016, solo Bucegi

 

Spirite cu 4 labe în Crai

Fost-am zilele astea la munte. Chiar înainte de plecare cineva mi-a spus că mă voi întoarce cu un zâmbet mare. Și așa a fost! Îi musai să vă povestesc ce haioase au fost întâlnirile mele cu animale.

Capitolul 1: Vulpea Săltareață

Ajung eu lângă cabana 7 Crai în Plaiul Foii. Pun cortul într-o poiană și șed să mânânc niște migdale pe întuneric și să mă bucur de o bere. O vulpe se furișează lângă mine și ia o chiflă din sacul meu cu provizii. No… nu-i problemă. Am prea multe provizii.  Agăț restul alimentelor într-un copac peste înaltimea capului meu. Îmi dau seama că e puțin prea jos dar, deh… eram desculță, era întuneric și nu reușeam să văd o creanga mai potrivită. Peste noapte vulpea s-a îndestulat cu toate proviziile, inclusiv cu tabletele Isostar. Energică, a decis să roadă fermoarul cortului în timp ce dormeam și să încerce să intre. Făcusem o a doua greșeală în seara aceea: lăsasem bocancii în antreu iar mirosul lor i-a plăcut ;). O gonesc și mă culc la loc. Revine pe furiș și se încalță cu bocancii mei. Pe la 4 dimineata mișunam cu lanterna prin poiană în căutarea bocancilor. Sper totuși că s-a milostivit de mine și excursia mea și i-a lăsat pe undeva. Din fericire îi găsesc…mai întîi unul apoi, cu greu, pe celălalt.

Capitolul 2: Ursul

Reveneam de pe un traseu pe înălțimile munților. Noaptea se lăsase de puțină vreme. Drumul se întindea drept pe valea unui pârâu așa că nu-mi făceam griji că voi pierde semnele, deși era întuneric iar lanternele mele destul de slabe. Aveam oarece teamă privind posibilitatea întâlnirii cu un urs, nu neg. În rest, inimă ușoară. Merg eu ce merg și văd în fața mea o siluetă destul de înaltă, cam până la brâu și 2 ochi luminoși. Îs convinsă ce este un urs. Mă gândesc preț de câteva secunde ce să fac. Înapoi nu am unde să mă duc așa că decid să-l atenționez că sunt acolo. Trag aer în piept și urlu cât pot de tare și gros. El nu se mișca.„Ei, pisici! Acum chiar am intrat în bucluc!”. După câteva secunde începe să se apropie de mine. Constat că era doar un câine mare, târând un lanț și mai mare după el, dar liber. Îi zic ceva de „lugu lugu”. E mulțumit. Nu mă mușcă. Decide să mă conducă în liniște până la cort, să-mi fie paznic.

Capitolul 3: Spartacus

A doua noapte, Spartacus, un câine mare, ciobănesc a dormit lângă cortul meu.  Din când în când îl auzeam gonind alte vietăți. Mâncare nu mai aveam, dar i-am fost recunoscătoare pentru grija nemeritată. Nu s-a mișcat din acel loc până când eu nu am luat de pe iarbă ultimul obiect personal, a doua zi în jurul orei 10. Nu-mi e foarte clar dacă Spartacus era, de fapt, Ursul…Dimineață nu mai avea lanțul iar noaptea fuse noapte beznă și nu l-am văzut bine.

Capitolul 4: Câinele spirit sau cel „aproape lup”

Uh, acesta e greu de povestit. Plec de la Plaiul Foii. Undeva pe acolo e un izvor și mă opresc să iau apă. Mă întălnesc cu ceea ce pare a fi un câine „aproape lup”. A se nota că eram pe bicicletă. Decid să merg câțiva km spre Zărnești până la intersecția către Colțul Chiliilor și să văd daca timpul și vremea îmi permit să mai fac un traseu în ultima zi. Un alpinist mă sfătuiește să renunț. Plouase toată noaptea și era posibil să fie mult prea alunecos. Mă încăpățânez totuși să văd cu ochii mei care e situația. Câinele vine cu mine. Las bicicleta la casa unor bătrâni ospitalieri – si asta ar fi de povestit, dar poate cu altă ocazie- și fug pe traseu.

Bătrâna îmi zice: „Dacă poți, ia-l cu tine! El simte pericolele și e bun în pădure. ”

Răspund: „Dacă vine, îl iau!”

A mers cu mine şi prin padure timp de mai bine de o ora, alergând bucuros înaintea mea și așteptându-mă când rămâneam în urmă. Părea că știe unde voiam să mă duc. Ajung la o adâncitură în stâncă undeva pe Padina Șindileriei. Pentru a intra pe această bucată de traseu era nevoie să mă urc pe o stâncă alunecoasă și destul de înaltă. Cîinele încearcă înaintea mea. Face salturi mari dar alunecă mereu înapoi. Mă temeam că își va rupe picioarele.  E rândul meu. Mă chinuiesc destul de mult pănă reușesc să trec de acea stâncă. Totul era noroios și umed. Odată ce răzbesc câinele începe să plângă amarnic și să se uite rugător la mine. Mă gândesc să îmi continui drumul, să nu mă las impresionată, însă nu pot. Câinele plânge în continuare. De urcat urcasem, dar acum trebuia să cobor la acest câine aproape lup. A fost mai greu… In fine, ne întoarcem amândoi până în poiana dinaintea Mănăstirii. Acolo, câinele spirit s-a culcat linștit ca un pui, rezemat de mine iar eu am rămas cu el preț de câteva minute, alintându-l. A dispărut apoi înainte ca eu să revin la punctul în care îmi lăsasem bicicleta, fără să apuc să-i simt plecarea. Nu știu dacă am fost slabă când m-am întors sau a fost un moment de comunicare între mine și un animal ce simte altfel realitatea, prevede viitorul. Dar prefer să cred în ultima variantă, prefer să cred că a fost ceva magic. Ori dacă nu, măcar am câștigat un prieten sau un spirit păzitor.

Marçel

Una dintre închipuirile sau realitățile mele. Scrisa cu ceva timp în urmă.

Padurea fapturilor de ametist

A trebuit să mă întorc sute de ani în timp pentru a te regăsi. Erai acolo, pe coasta Andalusiei, tânăr și liber. Parul tau blond strălucea în bătaia soarelui. Mergeai mândru pe străzile pietruite în timp ce tinerele fete te priveau secretos. Pășeai desculț, purtai pantalonii răsuciti până deasupra gleznelor iar cămașa dezgolea cu îndrăzneală trupul tău frumos. Te-ai oprit lângă o roșcată cu forme rotunde și ți-ai strecurat mâna pe sânul ei stâng. Ai simtit pielea moale si caldă ce se cuibărea în palma ta. Ai lăsat un surâs să alunece pe buzele tale și ai plecat. Te văd sărutând o brună cu păr sălbatic și mâini puternice. Cred că îți poartă copilul. Se va naște pe malul mării, cu dorul de vânt în sânge, exact ca tine. Știi asta, știi prea bine! Totuși, nu vei rămâne acolo. Te cheamă marea, te strigă valurile, te învăluie răsăritul. Ai să…

Vezi articolul original 369 de cuvinte mai mult

Magie coruptă

Am încurcat poveștile și timpul,

Am vrut să-ți cer ție zilele de ieri,

Să mă cuprinzi și să ștergi trecutul;

Dar tu erai doar un semn

Un drum spre mine

Și spre libertate.

 

A durut să te ascult când eu voiam să te sărut,

Să mă cuprind în tine

Și să mă uit.

 

Îmi lipsești tu cel inventat de mine,

Dar nu cel din Întuneric.

Întunericul e mai sincer decât Lumina.

În întuneric se vede Totul

Și se aude Adevărul.

 

Mi-aș fi vândut sufletul pentru o clipa de magie,

Aș fi trăit mii de ani de ocnă

Și un nesfârșit fără dragoste.

Dar tu, cel pe care l-am dorit

Tu nu ești.

 

Nu ești cu mine și nici în mine

Căci în mine e de doar un strigăt gol

Rupt de timp, de lumi, de mine, de tine,

Dar plin de dor de infinit

Si cred,

Cred ca ești doar o magie coruptă.