Bătrâna și florile de cireș

les-20-plus-belles-photos-de-cerisiers-japonais-en-fleurs-en-2014-sakura-14

Am intrat pe ușa veche a căminului de bătrâni din strada Ziduri între Vii. Voiam să fac  voluntariat timp de câteva zile. După o vreme de reflecție considerasem că acest loc îmi va oferi neînsemnate învățături și prilejuri de medidație.

Era o zi însorită de mai. În curtea căminului se adunaseră câțiva bătrânei care jucau table. O fântână arteziană plângea Timpul în mijlocul grădinii. Ici-colo se auzeau zgomotele bastoanelor din lemn lovindu-se de cărămizile roșietice. Cireșii se scuturau leneș. Să fi fost ora 11 când am intrat în camera cu numărul 5. Aceasta era unica încăpere în care fusese găzduit un singur suflet, o femeie de 87 de ani a cărei voce nu se mai auzise din ziua în care fost adusă. Fusese găsită rătăcind pe străzi, desculță. Pedichiura perfectă și parfumul fin ce încă o învăluia îi dăduseră de înțeles polițistului ce o găsise că ea nu era deloc o femeie a străzii. Se pare însă că nimeni nu o cunoștea și, în ciuda eforturilor sale, nu fusese cu putință să i se identifice numele și adresa. Așa că a rămas acolo iar acum se făceau deja 7 ani de când locuia în căminul de bătrâni de pe strada Ziduri între Vii.

-E senilă! Nu aveți ce să faceți pentru ea. Mergeți în salonul de alături. Bătrânii ar vrea să le citiți puțin din Biblie, dacă nu vă deranjează. Nu-i mai ajută vederea. În fiecare zi, de mai bine de o lună, vor să audă doar despre Lăzăr din Betania. Vă arat eu unde e povestea asta. Știți, aia cu ăl înviat din morți. În Evanghelia dupa Ioan. Ei, voi, aștia tineri nu mai știți treburi d-astea. Ah… Să citiți foarte tare și să repetați oricând unul dintre ei ridică mâna. Nu mai aud bine, sărmanii…

M-am uitat încă o dată scurt spre bătrâna solitară. Stătea nemișcată și privea scuturul florilor de cireș. În ciuda vârstei, părul ei mai păstra cumva nunațe de blond roșcat. Nu știu nici acum daca a fost adevărat sau doar închipuirea mea, însă cred că eu am auzit-o vorbind pentru ultima oara. Buzele ei s-au mișcat la început necontrolat, ca un tremur. Mai apoi mișcările au devenit regulate. Silabele timide s-au transformat în cuvinte clare, rostite cu o intonație încântătoare. Pot să jur și azi, la 53 de ani dupa acea întâmplare că mi-a spus următoarele: „ Ia aminte! Traiul nostru aici este determinat de modul în care lăsăm gândurile să construiască lumea. Nu-ți trăi gândurile, trăiește-te! Ah.. și să nu uiți să râzi și să iubești!” Spunând asta, și-a dat ultima suflare… Am rămas mult timp nemișcată lîngă ea privindu-i zâmbetul fin din colțul gurii. Am înțeles atunci ca nu trebuie să mă mai tem de florile de cireș.

foto: http://www.chambre237.com/les-20-plus-belles-photos-de-cerisiers-japonais-en-fleurs-en-2014/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s