Ultimul salt

dark_forest_2_by_tappava„Pleacă! Nu-mi pasă! Ai impresia că ești mai buna decât mine? Că ești frumoasă și mult mai inteligentă? Că ai un rost doar pentru că ai o casă închiriată chiar în centrul Bucureștiului și un salariu lunar din care îți permiți mici luxuri în schimbul orelor fără sfârșit muncite în corporație? Du-te dracului!”

Și a plecat… A plecat chiar în noaptea aceea, târziu, în mașina ei Volvo de care era atât de mândră. A trântit ușa și nu s-a uitat nicio secundă înapoi. Acum, la o lună după noaptea în care m-au sunat să-mi spună că a murit, îmi dau seama cât de mult îmi lipsește și cât am iubit-o. Băuse, ca de obicei, puțin cam mult în ultima noapte. Nu conducea niciodată în astfel de momente, dar în noaptea aceea era foarte nervoasă și părea posedată de o tristețe profundă. Mi-a reproșat că nu o înțeleg, că suntem total diferiți și că relația noastră este disfuncțională, toxică. Repeta mereu acest cuvânt, „toxic”, în serile în care era supărată pe mine.

Un accident la ieșirea din Pasajul Mărășești. Un biciclist s-a dezechilibrat iar ea, încercând să-l evite, a intrat în zid. Avea viteza, au spus, mult peste 120 km/h conform primelor teste. Nu purta centura iar impactul a fost atât de violent încât a fost nevoie de câteva ore pentru a o elibera dintre fiarele contorsionate. A murit în secunda impactului. Mi-am adus aminte că îmi spunea deseori că de va fi să moară tânără speră ca universul să-i dăruiască o moarte fulgerătoare. Biciclistul a scăpat teafăr. Am auzit apoi că se duce în fiecare sâmbătă să lase un buchet de lalele pe mormântul ei. Aflase de undeva că erau florile ei preferate.

Ziua ne vedem… ziua ne vedeam rareori, dar seara drumurile mă purtau prea des -zicea ea- către casa ei. A trecut o lună de când s-a dus, iar azi, azi eu am rămas cu imaginea ei de dimineață cu părul ciufulit, întotdeauna prea grăbită pentru a lua micul dejun, dar bucuroasă să mai întârzie câteva minute vorbind cu un glas caraghios cu pisicile ei. Îmi aduc aminte cu dor de certurile noastre privind pasta de dinți; ea nu o găsea niciodată dacă nu era aruncată neglijent pe masă, ci așezată frumos, vertical. Știu încă bine negocierile interminabile privind cine urma să poarte pantalonii de casă verzi. Erau ai ei, dar ii împrumtam mereu când veneam în vizită iar ea nu suporta asta. Îmi e dor de zilele în care îmi repeta că nu mă iubește pentru ca apoi să sfârșim prin a ne contopi în cea mai sălbatica intimitate. Îmi lipsesc momentele în care nu-mi dădea voie să o ating urmate de orele pline în care adormea predându-se în brațele mele. Nu era deloc o femeie obișnuită și probabil că mulți ar fi fost înspăimântați de stările ei imprevizibile.

Vă așteptați să spun că regret cuvintele pe care i le-am spus în acea noapte când i-am cerut să plece; ati vrea poate să îmi blestem zilele și să sufăr pentru vina ce o port privind moartea ei. Ei bine nu voi face asta! Știu că nu a fost o întâmplare. Nu mă înțelegeți greșit, a fost un accident îngrozitor. Știu însă că a plecat exact atunci când era atât de aproape de o altă lume încât cu un ultim salt să se predea morții pentru a renaște în altă parte.

foto ©2010-2016 Tappava

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s