In trecere spre Infinit

Opreste marșul acesta funerar! Nu vreau sa fiu aici, pe patul asta de spital unde miroase a sânge și clor. Și ce este cu aparatele astea care îmi numără bătăile inimii? E ridicol! Sufletul nu poate fi măsurat. E ciudat că ei nu știu asta. Poate că nu au apucat încă să iubeasca cu adevărat. Numai iubind auzi simfonia Infinitului și înțelegi ca nu are rost să măsori incomensurabilul.

Vezi, eu am înteles cum e toata treaba asta cu Infinitul, dar până acolo aș vrea să mai stau pe aici, pe Pământ. Da! Am inteles ca tu știi mai bine, ca vezi totul de acolo de sus. Știu ca ai un plan. Dar si eu am planuri. Multe…

Știi, in ianuarie trebuie sa merg la ski. Imi plac obrajii iubitei mele dupa ce ii sărută iarna. Îmi aduc aminte de zilele copilăriei în care stăteam în zăpada până când gerul îmi desena bujori pe obraji. Imi place albul acela nesfârșit al munților. Iarna trecuta am urcat cu ea tocmai până la cabana Mălăiești. Am mers ore întregi prin zăpadă. Nu avea bocanci de iarnă și a cam înghețat până am ajuns sus. I-am încălzit măinile pe pieptul meu până a adormit zâmbind. Nu-ți poți închipui cât de fericit m-am simțit atunci.

In plus, primavara asta sărbătorim 2 ani de cand ne-am cunoscut. Am vazut-o prima oara in fața la Teatrul National, hrănind porumbeii in luna lui Marte. Avea cel mai frumos zâmbet de pe pământ. Sigur ai observat si tu asta! Iar cand râde, face gropițe în obraji. Vreau să o cer în căsătorie chiar acolo pe treptele de la TNB. De ce te miri? Sunt sigur că va accepta, deși de multe ori îmi spune ca sunt iresponsabil. Aici pe pâmânt povestea asta cu dragostea e mai complicată. Ochii si atingerile spun mai mult decât vorbele.

Hei! Te-am rugat să oprești cântecul ăsta funebru! Vreau sa mai aud o data marea. Vreau sa simt din nou vântul sărat în păr. Vreau sa îmi sărut iubita în mijlocul valurilor calde de vară. Vreau să ma enervez pe nisipul din adidași după ce am dansat toata noaptea în Vama Veche. Vreau să mă trezesc pentru a vedea răsăritul la Corbu și apoi să mă cuibăresc din nou în cort și să fac dragoste.

Ah… Înțeleg. Eu îți vorbesc despre iarnă, primăvară și vară când tu erai încă la toamnă. Mi-ai spus odată că frunzele nu plâng când toamna le desprinde de înălțimi, ci plutesc lin până ajung Înapoi. Înapoi în Infinit. Poate că ai dreptate. Ai uitat însă să-mi spui dacă arborii le plâng, dacă se frâng de dorul lor, dacă păsările își mai fac cuiburi pe trupurile lor dezgolite și gri. Nu de alta, dar aș vrea să știu că Ea va fi bine dacă tot trebuie să plec. Poate îmi explici asta si, până atunci, poate ii spui lui Wagner să inceteze odată cu marșul ăsta funebru.

06.11.2015, MA

Sursa foto: Frank Wendel