Fețele timpului

without-hope.jpg

Odată, pe când anii mei încăpeau într-o cupă de limonadă în luna iunie, timpul nu exista decât în simțurile mele. Era un timp fără durată, fără lungime sau înălțime. Au trecut déjà multe nopți și multe dimineți de atunci, din vremea copilăriei mele. Mai știu doar atât: timpul curgea în mine, nu în afara mea, în simțuri, nu în rațiune. Se poate să fi plâns de foame, de somn sau de dor atunci când Timpul venea în vizită, dar nu știam mai nimic despre el. Vorbea putin si moale. Imi soptea:: ”Am stat cam mult pe aici și nu te-am vazut mâncând, nu ai dormit, nu ai plâns de dorul mamei tale!”. Îmi spunea asta și se făcea nevăzut.

Mai târziu când am pierdut primii dinți râzând și așteptând cu nerăbdare să văd când îmi vor crește alții, Timpul s-a supărat că nu-i cunoșteam numele și m-a învățat să-l citesc urmărind limba cea mare și limba mică ce se învârteau neobosit într-un ceasornic. Acum, Timpul avea dimensiuni si sunete ce îmi picurau în ureche, dar încă nu era foarte important pentru mine. Rațiunea nu îl măsura, nu îl cântărea. Era un timp de lapte. Puteam încă să simt dincolo de el. Puteam să ma învârtesc ca un hamster într-un cilindru de lemn doar de dragul jocului. Nu știam ce înseamnă graba sau plictiseala și nici că port deasupra capului o clepsidra invizibila cu nisipuri ce nu cad niciodată în sus. Nimic nu poate cădea în sus, totul curge spre jos.

Și mai târziu, timpul a devenit mai mult rațiune și prea puțin simțuri. Am început să cumpăr cât mai multe obiecte care să-i spună pe nume. Telefoane, calculatoare, ceasuri de mână și ceasuri deșteptătoare, agende. Mai mult chiar, ne-am apropiat atât de mult încât mi-a permis să planific anumite lucruri. Lucruri mici, mai mici decât limonada din iunie, doar atât câte încap într-un shot de tequilla cu un praf de sare. De exemplu, când îmi cumpăr prima mașină, când plătesc factura pentru utilități, când ar trebui să fac un copil, când trebuie să predau un proiect sau când ar trebui să îmi schimb serviciul. Nimicuri, de cele mai multe ori…

Nu după multe luni și sori am realizat că timpul îmi devenise dușman. Mă tot amenința că e prea târziu să mai fac aia, ailaltă nici atât pentru că ar fi trebuit să încep cu mult înainte și tot așa. Cel mai rău a fost când mi-a arătat că nimic nu este etern. Desigur, stiam deja asta, dar Timpul a vrut să-mi faca o demonstrație. Mi-a arătat în direct că este stăpân peste adevar, sentimente și respect, că le poate face să se usuce în fața lui. Apoi a continuat sa-mi aminteasca lucruri și mai dureroase. De exemplu, îmi tot aducea aminte ca nisipul din clepsidrele părinților s-a cam scurs. Îmi râdea în nas când îmi striga că domnește și peste viață…

Spre final, Timpul s-a retras din simțurile mele și s-a cățărat cu totul în rațiune. Nu mai simțeam nimic, nici foamea, nici somnul, nici dorul. Doar gândeam. Timpul nu-mi mai era nici prieten, nici dușman. Îi spuneam Timp Oglinda pentru ca, ajunsă la vârsta senectuții, lui îi plăcea să îmi arate toate momentele în care a mers alături de mine. Nu mai rădea, doar aștepta. Da, chiar și timpul așteaptă uneori… La sfârșit, într-o ultima întâlnire, a oprit toate ceasurile din casa mea, mi-a arătat nisipul din clepsidră, m-a sărutat pe frunte și mi-a spus „Adio, acum poti uita numele meu!”

MA, 30 oct. 2014

Pictura: Without Hope, 1945 by Frida Kahlo
Sursa: http://www.fridakahlo.org/without-hope.jsp

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s