Altfel

1175650_10151646118084843_554313712_n

Ultimul acord s-a pierdut in tacere si trupurile lor au ramas din nou nemiscate. Lacrima de pe obrazul Evei a cazut. Imaginea lui Adam, cuibarita in ea, s-a spart cand lacrima a atins asfaltul. Timpul a inceput sa curga. Orasul s-a inchegat din nou, ridicandu-si umbrele diforme peste ei. Ochii Evei erau tristi. In ei, Adam vedea trecutul Evei. Sau poate era trecutul lor inscris in lacrimi ca intr-o carte cu pagini ingalbenite si coperti aspre si negre. Un trecut care se repeta la nesfarsit in lumi de timp si spatiu paralele. Intr-un colt de carte era scris cu litere ingrosate:

ATENTIE! SUFLET MORT! HAUL DIN INIMA NU ARE CAPAT!

In carte nu erau usi sau ferestre si nici harti catre lumina. Existau doar lungi tunele inecate in intuneric. A deschis la intamplare acolo unde paginile semanau cu tristetea din ochii Evei. A pasit in tunelul din trecut si a citit:

„Seara aceea era la fel ca toate serile. O lumină pală se revarsa în camera goală si rece. Calculatorul scotea acelaşi zgomot înfundat. Se uita când la monitorul aprins, cand la telefonul de pe birou. Ura telefonul acela de care era legată cu milioane de fire invizibile, lungi şi delicate. Traia aşteptând, ascultând zgomotele făcute de acea adunatură de metal şi plastic în speranţa că ecranul se va aprinde iar telefonul va anunţa prezenţa unui mesaj nou. Unul de la el. Se scurseseră zile, săptămâni, luni şi apoi ani de când el nu mai era aproape Firele dintre ea şi telefon erau acum atat de îngroşate încât luaseră forma durerii. Nu mai erau invizibile, nici delicate ci sleioase şi împietrite din mii de bucăţi de suflet frânt şi putrezit ca un trup după îngropăciune. Ura telefonul ăla… Ura calculatorul, internetul şi tot ceea ce îi aducea o imagine intangibilă a celui pe care îl iubea.

În seara aceea a alergat la oglinda. S-a privit lung ca şi cum ar fi vrut să vadă ceva mai mult decât reflexia chipului ei palid şi neîngrijit. Dar nu era nimic dincolo de oglinda. El nu mai era demult în privirea ei tristă şi obosită. Mai demult, cand se uita în oglinda, el era acolo. O însoţea peste tot, era în zâmbetul ei, în privirea ei misterioasă, în hotărârile şi succesele ei. Îşi fixă privirea pe chipul din oglindă: nu ştia cine era şi nici cine trebuia să fie.

Pe măsuţa oglinzii era o clepsidră. Un fir de nisip ce se scurgea către trecut se blocase în cădere. Oare era cu putinţă? Rămasese undeva la mijloc, suspendat între viitor şi trecut. Ea l-a văzut şi s-a ghemuit în firul acela până când timpul a uitat de ea. Lumea mergea în continuare afara, dar acolo, în firul de nisip suspendat, totul era încremenit. Înăuntrul clepsidrei nu exista trecerea timpului; acolo timpul se naştea. Doar dinafară ar fi putut vedea cum timpul creşte, îmbătrâneşte şi viitorul se scurge în trecut. Doar astfel ar fi înţeles cât de efemer şi inutil e totul. Din interiorul clepsidrei putea vedea toate amintirile fără să piardă niciun amănunt. Erau toate adunate jos, la baza clepsidrei, îngrămădite una peste alta. Dar ea ştia să le aleagă, să le cheme şi să găsească în ele imaginea lui. Dacă rămânea acolo, suspendată în timp, era ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nu lăsa viitorul să curgă, el rămânea lângă ea. Dar oridecâte ori încerca să simtă căldura trupului său, sa inspire cu lăcomie parfumul lui, îşi dădea seama că trăia printre naluci, că totul era o născocire.

Trecuse multă vreme. Câtă exact, nu se ştie pentru că timpul se scurgea pe lângă ea. Acum nu-i mai părea rău că nu mai sunt împreună; nu-i mai părea rău că în dimineţile când zăbovea mai mult în pat nu mai simţea urma lui caldă şi umedă pe cearşaf. Regreta însă că nu a ştiut să-i fie alături. Ar fi vrut să adune toate firele de nisip devenite trecut, să le strângă într-un pumn şi să le îndese înapoi în viitor. Poate când vor cădea din nou în trecut totul va fi altfel. Voia să uite întunericul şi să-şi aducă aminte doar ce a ştiut când a început totul: că el trebuia să fie cu ea. Se obişnuise atât de mult să trăiască în firul acela de nisip încremenit la mijlocul pereţilor de sticlă încât i se părea că dacă ar pleca de acolo, dacă ar lăsa timpul să o ducă mai departe ar trăda dragostea, l-ar trăda pe el. Îi plăcea să creadă că dragostea ei nu era mediocră, că ea iubea şi era iubită altfel. „Voi rămâne aici…” se gândea. Voi rămâne până când cineva va întoarce clepsidra, şi totul va începe din nou”. Dar cine ştie dacă firele de nisip nu se vor scurge din nou în aceeaşi ordine şi ce ar urma să fie nu a fost deja de o mie de ori înainte… Sau poate va fi altfel”.
Monica Alexandru

xx.xx.xxxx

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s